Nemuritori

Nu bem ceai, pentru că lămâia nu ne place nici măcar în bere. Poate doar cu tequila, când purtăm haine care nu ne reprezintă şi ne străduim să producem cele mai tari impresii, păşind în cluburi şi uitând de părinţi.

Aşteptăm îmbrăcate, frumos aranjate şi perfect machiate, să vină, să ne sune, mesajul în care spune că a ajuns şi te întreabă dacă esti gata, deşi tu te pregăteşti de la ora patru. Aşteptarea doare şi face găuri în suflet, dar o să aflăm singure, mai devreme sau mai tarziu. Până atunci ne facem găuri în urechi, buze, buric şi credem că lumea e doar a noastră. Dar nu e.

A noastră e durerea în fiecare segment.

Anxietatea nu ne atinge pe noi, nu? Suntem sus, iar lucruri rele se întâmplă doar la televizor. Uităm să ne uitam la el, să citim cărţi care s-au scris pentru, cu şi despre noi. Noi doar aşteptăm şi alergăm după oameni, ne plângem şi înecăm în umbrele trecutului, iar viitorul îl visăm doar noaptea. Un ireal pe care credem ca-l vom atinge, dar care se va stinge precum toate stelele noastre.

Nu ne vor da copilăria înapoi sau universul sau timpul.

Nu mai suntem viitorul lor, al ţării, ne blamează şi ne judecă în continuu, fără a ne şti toată povestea şi suferinţa ascunsă în privire. Ei nu se vor uita în ochii sau sufletul nostru.

Dar cine sunt ei?

Anunțuri

Mon amour

Indestructibil e cuvântul care mă face să mă reindragostesc de tine şi de tine, iar şi iar, din infimele secunde date de timp din marea moartă.

Privesc în jur şi te văd, deşi nu eşti aici, fizic. Dar te gãsesc în cadourile dăruite cu atenţie, dragoste, înţelegere peste punţile normale, suflet lângă sufletul meu. Fiecare zi aduce cu sine o nouă amintire, o nouă fericire, douăzeci şi patru de ore în care-ţi pot spune, în toate felurile cunoscute mie, cât de mult te iubesc.

Şi tot nu sunt de ajuns.

Neobişnuită cu adoraţia supremă a unei iubiri înălţătoare, iubirea mea pare fadă, un punct intr-un univers în care tu ai adus stele, deşi ea se măsoară în infinit.

Cu tine soarele răsare în fiecare zi şi nu apune niciodată.

Obişnuiam să te numesc totul meu, dar parcă nu e de ajuns. Miliarde de secunde, milioane de minute, mii de zile şi sute de mii de zâmbete par atât de puţin lângă tine. De parcă am avea tot timpul din lume la picioarele noastre, iar noi trăim aşa cum ştim, aşa cum am învăţat şi ne-am învăţat. Dar privesc retrospectiv şi mi se pare mult, extrem de mult, un gând situat la extremă, cu teama de a te pierde şi a lăsa în urma paşilor tăi neantul suprem.

Am construit ziduri cu tine, ne facem case din cuvinte şi priviri, un amalgam de acţiuni bazate pe emoţii şi stări, dintre care predomină iubirea noastră, am privit cu lacrimi în ochi și cu sufletul mic cum, aflandu-ne la extrema cealaltă, ni se dărâmau ziduri ce păreau indestructibile, dar nu ţi-am eliberat mâna.

Poate că te căutam fără să ştiu şi te-am găsit fără să vreau.

Mi-esti mare, punte pentru suferința mea, cel care a rămas şi cel care-mi adună defectele într-o perfecţiune cu care eu nu pot empatiza.

Pe la începuturile prieteniei noastre, care avea să se tranforme în ceva atât de minunat, continuam să-ți repet cât de greu sunt de iubit. Dar tu ai făcut totul atât de uşor..

Nu sunt suficiente opt cuvinte ca să-mi pot exprima tot cumulul de sentimente pe care resimt faţă de tine, totul meu.

Neputința

Mi s-au terminat lacrimile, iar acest fapt era atât de previzibil. S-a tras linie sub mine, mamă, sub noi, iar tu nici măcar nu ştii de ce. Să-mi las problemele la uşă şi să am un singur gând, o singură bătaie de inimă : ” Carpe diem”, a fost un eşec total. E viaţa în faţa căreia nu poţi trage cortina.

Le-am trecut pragul, bariera suferinţei eterne şi supreme, iar problemele și-au găsit loc lângă mine, la masă, împărţim inegal perna şi insomnia. Inegal e cuvântul care descrie cel mai bine. Inegalul e durerea mea care pare să nu se mai sfârşească vreodată, ci să se accentueze, să adâncească cratere ȋn inima mea.

Pământul mănâncă oameni.

Şi inimi.

Se închide cercul vicios, se distanțează vizibil liniile paralele , dar ochii lor nu văd, mintea nu vrea să înţeleagă, iar inimile lor să asculte cântul pierderii.

Se termină şi lacrimile, şi fumul şi mă ustură ochii, mă doare sufletul. Grãmezi întregi de promisiuni îmi apasă trupul unei presiunii imense, trup supus chinului singuratatii, ştiut de atât de puţini. Doar aceia care au suferit prea mult. Mă consideram vindecată, dar iluzia a dansat cu mine, în glumă, fără muzică, fără a ști că eu nu ştiu să dansez. Mă eliberasem de povara scrisului care îmi striveşte umerii de trei ani.

Încă o zi care-mi fură toată energia şi speranţa. Încă o zi în care îmi ascund sufletul şi amprenta suferinţei sub straturi de machiaj. Cum ascunzi insomnia din ochii care nu mai pot plânge?

Roua cenușie

Punct. Virgulă. Semnul întrebării. Adio. Semnul exclamării.

Fericirea își usca părul lung, blond și strălucitor şi nu vedea trecutul care-şi lipise palmele de geamul aburit. S-a trezit cu cânt pe buzele muşcate, iar soarele a mai răsărit odată, doar pentru ea.

Ce are ea?

În ochii albaştri se citea cerul de august și marea de noiembrie. Fericirea mirosea a vanilie.

Punct. Punct. Virgulă, virgulă, virgulă. Punct. Semnul întrebării.

Nu va şti nimeni, nu vor înţelege, nu citesc prin ochi de hârtie.

Inima rămâne pe jumătate pictată, o durere fără sinonim. O durere ce nu o pot descrie în cuvinte. Dar eu nu pot descrie nimic ȋn cuvinte.

Căci eu nu am.

Valea plângerii

Confuzia şi-a făcut cuib în inima mea. Neștiința, mamă, ne-a adus în ultimul stadiu al unei dureri pe care fiecare dintre noi două o percepe diferit. Confuzie plus neştiinţă egal un suflet care moare. Iar şi iar.

Mă orbeşte lumina soarelui, dar nu mă întorc pe partea cealaltă, nu mă mut din locul acesta. Deși nu e soarele meu..

Și nu pot să plâng, iar asta m-a speriat atât de tare, dar nu până la lacrimi. Pierd fără pauze, fără limite, rămân fără lacrimi și nimeni nu vede, nimeni nu aude. Cum auzi lacrima care nu cade şi nu suspinul care nu frânge zâmbetul?

Care zâmbet?

Dorul de mine îmi legase sufletul cu aţă negră, făcând noduri, împăturind ața în patru.. Dar cine sunt eu?

Sfârşit

Adoraţia supremă s-a stins şi de pe celălalt ţărm al mării mele de lacrimi. Mi-am scuturat inima de tine, mi-am uscat lacrimile, am ridicat capul plecat, iar zâmbind, am deschis uşa unui om care azi mi-e fericirea ce tu nu ai reuşit să-mi fii.

Nu există termeni de comparaţie, dar el încă mă ţine de mână şi îşi uneşte zâmbetul cu al meu.

Poate că a fost pansament fără ca eu să ştiu, poate că nu mai eram bolnavă, dar nu mă puteam desprinde de amintire, de frumosul vis verde.

Adoratia supremă este destinată altui nume, iar asta îmi eliberează sufletul încătuşat întunericului şi dorului.

Nu voi scrie balade de iubire, eu ştiu perfect de bine că oamenii sunt temporari, dar suferința mea merita un sfârşit, iar cerul meu golit de stele, o culoare din cele şapte.

N-a trecut un an, dar mi-a luat destul de mult timp să realizez că tu nu mi-ai dat nimic,dar ai luat atâtea. O revelaţie venită prea târziu şi care putea salva mări de lacrimi şi de nopti nedormite.

Pierderi consecutive şi zile din anul care-mi mai rămăsese. Am gustat prea mult din amar, am îndepărtat oameni, am uitat de principiile mele, totul pentru cineva care nu ştia ce sunt stelele și cât doare destrămarea unui Univers. Înainte, fericirea mea nu avea chipul şi purtarea ta, eu am coborât în genunchi, ca să fiu la acelaşi nivel cu tine.

Ai plecat, iar eu nu m-am ridicat. Aş numi-o greşeală a tinereţii, dar o numesc greșeala unei inimi singure, disperate de iubire şi înţelegere. Ceva ce tu nu aveai de oferit.

Oamenii ca tine nu merită oameni ca mine.

A zecea durere

E patru dimineaţa, insomnia îmi arată o inimă neagră, una pe care o vreau albastră. Dar gheaţa nu-i albastră, copile..

Două zile au trecut precum şapte şi-au durut cât o sută paisprezece. Poate-am greșit, dar sunt însetată după dulcea libertate, a zecea care nu-mi aparține.

Dar eu nu pot pune capul pe perna roșie, pentru că o parte din mine îmi urlă în timpane c-am greşit, iar greşeala mea poartă numele unor lacrimi amare şi a unei nefericiri care putea fi evitată.

Însă cu nefericirea şi lacrimile mele amare şi amare ce fac?

Libertatea e unica pe care o puteam avea, fără să dau prea mult. Poate ca libertatea rimează cu fericirea, poate cu siguranţa, dar ştiu că libertatea nu rimează c-o floare.

Ce e bine?

Altă parte din mine ţipă şi-mi reaminteşte că trebuie să învăţ un cuvânt care începe cu litera „e” şi e despre mine. Hai, are două litere, nu ar trebui să fie atât de greu.

Ochii nu i-am putut ascunde, iar frigul a pătruns ȋn ei, mi-a rămas pe retină și ustură, dar arde în acelaşi timp. Focul de gheaţă. Paradoxul lipsit de umbra infimă a unei libertăţi pe care o caut de mai mult de zece ani. Amari..