Neputința

Mi s-au terminat lacrimile, iar acest fapt era atât de previzibil. S-a tras linie sub mine, mamă, sub noi, iar tu nici măcar nu ştii de ce. Să-mi las problemele la uşă şi să am un singur gând, o singură bătaie de inimă : ” Carpe diem”, a fost un eşec total. E viaţa în faţa căreia nu poţi trage cortina.

Le-am trecut pragul, bariera suferinţei eterne şi supreme, iar problemele și-au găsit loc lângă mine, la masă, împărţim inegal perna şi insomnia. Inegal e cuvântul care descrie cel mai bine. Inegalul e durerea mea care pare să nu se mai sfârşească vreodată, ci să se accentueze, să adâncească cratere ȋn inima mea.

Pământul mănâncă oameni.

Şi inimi.

Se închide cercul vicios, se distanțează vizibil liniile paralele , dar ochii lor nu văd, mintea nu vrea să înţeleagă, iar inimile lor să asculte cântul pierderii.

Se termină şi lacrimile, şi fumul şi mă ustură ochii, mă doare sufletul. Grãmezi întregi de promisiuni îmi apasă trupul unei presiunii imense, trup supus chinului singuratatii, ştiut de atât de puţini. Doar aceia care au suferit prea mult. Mă consideram vindecată, dar iluzia a dansat cu mine, în glumă, fără muzică, fără a ști că eu nu ştiu să dansez. Mă eliberasem de povara scrisului care îmi striveşte umerii de trei ani.

Încă o zi care-mi fură toată energia şi speranţa. Încă o zi în care îmi ascund sufletul şi amprenta suferinţei sub straturi de machiaj. Cum ascunzi insomnia din ochii care nu mai pot plânge?

Anunțuri

Roua cenușie

Punct. Virgulă. Semnul întrebării. Adio. Semnul exclamării.

Fericirea își usca părul lung, blond și strălucitor şi nu vedea trecutul care-şi lipise palmele de geamul aburit. S-a trezit cu cânt pe buzele muşcate, iar soarele a mai răsărit odată, doar pentru ea.

Ce are ea?

În ochii albaştri se citea cerul de august și marea de noiembrie. Fericirea mirosea a vanilie.

Punct. Punct. Virgulă, virgulă, virgulă. Punct. Semnul întrebării.

Nu va şti nimeni, nu vor înţelege, nu citesc prin ochi de hârtie.

Inima rămâne pe jumătate pictată, o durere fără sinonim. O durere ce nu o pot descrie în cuvinte. Dar eu nu pot descrie nimic ȋn cuvinte.

Căci eu nu am.

Valea plângerii

Confuzia şi-a făcut cuib în inima mea. Neștiința, mamă, ne-a adus în ultimul stadiu al unei dureri pe care fiecare dintre noi două o percepe diferit. Confuzie plus neştiinţă egal un suflet care moare. Iar şi iar.

Mă orbeşte lumina soarelui, dar nu mă întorc pe partea cealaltă, nu mă mut din locul acesta. Deși nu e soarele meu..

Și nu pot să plâng, iar asta m-a speriat atât de tare, dar nu până la lacrimi. Pierd fără pauze, fără limite, rămân fără lacrimi și nimeni nu vede, nimeni nu aude. Cum auzi lacrima care nu cade şi nu suspinul care nu frânge zâmbetul?

Care zâmbet?

Dorul de mine îmi legase sufletul cu aţă negră, făcând noduri, împăturind ața în patru.. Dar cine sunt eu?

Sfârşit

Adoraţia supremă s-a stins şi de pe celălalt ţărm al mării mele de lacrimi. Mi-am scuturat inima de tine, mi-am uscat lacrimile, am ridicat capul plecat, iar zâmbind, am deschis uşa unui om care azi mi-e fericirea ce tu nu ai reuşit să-mi fii.

Nu există termeni de comparaţie, dar el încă mă ţine de mână şi îşi uneşte zâmbetul cu al meu.

Poate că a fost pansament fără ca eu să ştiu, poate că nu mai eram bolnavă, dar nu mă puteam desprinde de amintire, de frumosul vis verde.

Adoratia supremă este destinată altui nume, iar asta îmi eliberează sufletul încătuşat întunericului şi dorului.

Nu voi scrie balade de iubire, eu ştiu perfect de bine că oamenii sunt temporari, dar suferința mea merita un sfârşit, iar cerul meu golit de stele, o culoare din cele şapte.

N-a trecut un an, dar mi-a luat destul de mult timp să realizez că tu nu mi-ai dat nimic,dar ai luat atâtea. O revelaţie venită prea târziu şi care putea salva mări de lacrimi şi de nopti nedormite.

Pierderi consecutive şi zile din anul care-mi mai rămăsese. Am gustat prea mult din amar, am îndepărtat oameni, am uitat de principiile mele, totul pentru cineva care nu ştia ce sunt stelele și cât doare destrămarea unui Univers. Înainte, fericirea mea nu avea chipul şi purtarea ta, eu am coborât în genunchi, ca să fiu la acelaşi nivel cu tine.

Ai plecat, iar eu nu m-am ridicat. Aş numi-o greşeală a tinereţii, dar o numesc greșeala unei inimi singure, disperate de iubire şi înţelegere. Ceva ce tu nu aveai de oferit.

Oamenii ca tine nu merită oameni ca mine.

A zecea durere

E patru dimineaţa, insomnia îmi arată o inimă neagră, una pe care o vreau albastră. Dar gheaţa nu-i albastră, copile..

Două zile au trecut precum şapte şi-au durut cât o sută paisprezece. Poate-am greșit, dar sunt însetată după dulcea libertate, a zecea care nu-mi aparține.

Dar eu nu pot pune capul pe perna roșie, pentru că o parte din mine îmi urlă în timpane c-am greşit, iar greşeala mea poartă numele unor lacrimi amare şi a unei nefericiri care putea fi evitată.

Însă cu nefericirea şi lacrimile mele amare şi amare ce fac?

Libertatea e unica pe care o puteam avea, fără să dau prea mult. Poate ca libertatea rimează cu fericirea, poate cu siguranţa, dar ştiu că libertatea nu rimează c-o floare.

Ce e bine?

Altă parte din mine ţipă şi-mi reaminteşte că trebuie să învăţ un cuvânt care începe cu litera „e” şi e despre mine. Hai, are două litere, nu ar trebui să fie atât de greu.

Ochii nu i-am putut ascunde, iar frigul a pătruns ȋn ei, mi-a rămas pe retină și ustură, dar arde în acelaşi timp. Focul de gheaţă. Paradoxul lipsit de umbra infimă a unei libertăţi pe care o caut de mai mult de zece ani. Amari..

Monoxid de eilimaf

La prima şoaptă sunt acolo, cu sufletul în pungă, gata să dau şi ultima lui respiraţie celuia care nici nu apucă să-mi strige numele întreg. Prima consoană şi sunt cu mâna pe clanţă.

Imi imaginez că plouă, iar stropii ei reci ar reuşi să-mi spele greşelile. Nu e vis sau speranţă, ci dorinţa de-a dormi opt sau nouă ore pe noapte. Dorinţa de-a uita semnificaţia insomniei.

Opt zile şi şapte nopţi aşteaptă cuminţi să fie trăite în camera cu pereţi roz, camera care nu mai are pereţii vopsiţi în rozul acela, nici vesel, nici trist, culoare ce transmitea starile unei non-culori, rozul pe care l-am plâns, dar nu l-am urât, deşi între ei m-am simţit ca într-o închisoare a sufletului, a nefericirii şi a cruntei dezamăgiri. Da, l-am iubit, rozul unei copilarii care-a murit sau care a fost ucisă, rozul trist şi singur. Ca mine..

În locul lui n-aş şti să spun ce-i colorează pereţii, dar ştiu că nu e roz. Iar restul nu contează.

Schimbările se văd atât de clar, iar de fiecare dată când revin, camera nu e singura pe care o văd altfel.

Și-mi venea să plâng, dar nu aveam pe cine să chem să-mi fie alături. Ş-a curs lacrima, ş-am realizat că sunt mai goală decât oricând, că eu încă plâng singură, c-am pierdut.

E coşmarul care începe dinainte de a închide ochii..

Numele tău

Adoraţia s-a stins, departe de-a fi resimţită, retrăită, parte din aceaşi poveste, dar cu final fericit. În lipsa ei a rămas durerea mea, dezamăgirea de-a scrie despre un om care-a plecat şi m-a lăsat mai singură decât eram, mai bolnavă și mai tristă, ruşinea mamei de-a scrie despre asta.

Mesajele sunt acolo, la fel ca promisiunile, visurile creionate împreună, puţin mai jos de poze. Nu am şters nimic, cum nici numele, omul, ochii şi nici zâmbetul nu am avut curaj să le fac pierdute, nevăzute, dar ştiute. Poate mă trezesc mâine şi nu o să deosebesc visul de realitate.

Deşi noi nu mai există..

Uitarea ar trebui să-şi facă loc, dar nu are unde. Adevărul zace dincolo de cortină, parcă nimeni nu vede că mai tresar când îţi aud numele, că zâmbetul mi-e fals şi renunţarea la non-culoarea ce mi-a definit starea, sufletul, zilele, lunile, e doar un o piesă de teatru în şapte acte.

Vindecarea e departe, pansamentele pe care le-am folosit au căzut şi-au durut; m-am transformat în altă persoană.. De ce?

Am plâns şi sâmbătă, deşi vineri am dormit în braţele altei persoane. Pe cine am înşelat?