Numele tău

Adoraţia s-a stins, departe de-a fi resimţită, retrăită, parte din aceaşi poveste, dar cu final fericit. În lipsa ei a rămas durerea mea, dezamăgirea de-a scrie despre un om care-a plecat şi m-a lăsat mai singură decât eram, mai bolnavă și mai tristă, ruşinea mamei de-a scrie despre asta.

Mesajele sunt acolo, la fel ca promisiunile, visurile creionate împreună, puţin mai jos de poze. Nu am şters nimic, cum nici numele, omul, ochii şi nici zâmbetul nu am avut curaj să le fac pierdute, nevăzute, dar ştiute. Poate mă trezesc mâine şi nu o să deosebesc visul de realitate.

Deşi noi nu mai există..

Uitarea ar trebui să-şi facă loc, dar nu are unde. Adevărul zace dincolo de cortină, parcă nimeni nu vede că mai tresar când îţi aud numele, că zâmbetul mi-e fals şi renunţarea la non-culoarea ce mi-a definit starea, sufletul, zilele, lunile, e doar un o piesă de teatru în şapte acte.

Vindecarea e departe, pansamentele pe care le-am folosit au căzut şi-au durut; m-am transformat în altă persoană.. De ce?

Am plâns şi sâmbătă, deşi vineri am dormit în braţele altei persoane. Pe cine am înşelat?

Anunțuri

Ostatici

Anul l-am pierdut..

Pierderile au curs precum lacrimile, şi ele, tot ale mele. A mea e durerea zilei, lunii, anului în care mi-am visat fericirea şi stelele, dar am atins doar tristeţea şi dezamăgirea.

..precum mi-am pierdut Universul.

E ziua-n care nu mai am nimic, e realitatea care mă izbeşte la cei douăzeci ai mei şi-mi reaminteşte că eu nu mai am nimic. E despre azi, care e pustiu şi gol şi tremură nimicul în palme. Totul unde-a fost?

Singurătatea e parte din mine, e atât de uzuală şi atât de a mea; ea-mi curge prin vene, ȋmi este prezentă până şi-n globulele albe, e normală şi-i fac loc.

Mă doare o inimă, plâng un suflet, al meu, două, trei ş-am pierdut numărătoarea. Două-s moarte.

Dorul tremură la doi paşi de mine, scrisul moare în fiecare zi, alt adevăr pe care-l ascund, o altă petală din floarea pe care n-o ştie nimeni. Pe care n-o iubeşte nimeni, căreia nimeni nu-i duce dorul, floarea pentru care nu s-au vărsat râuri de lacrimi, nici măcar un lac antropic.

Dulce e irealul, calde-s stelele din vis, fericită e floarea în Universul ei complet. Şi cerul ar mirosi a vanilie ş-a.. fericire.

Dar..

N-ai rămas..

Sufletul meu cunoaşte doar iarna, cu mici inserţii ale toamnei moarte. În spatele uşilor închise domină ninsoarea constantă în fiecare anotimp şi frigul permanent, deseori sinonin cu gerul.

Îngerii şi-au închis demult aripile, iar demonii au deschis poarta iadului.

Despre octombrie n-am ce să spun, despre mine, cea uitată şi pierdută, nu vreau să mai spun, despre tine, cel care nu ai rãmas, tu, oricine ai fi, persoana a doua, singular… nu pot.

Durerea tace între rânduri, iar urletele se transformă în şoapte fără glas. De ce?

Încă-mi curge sânge prin vene, fără nume amestecate în celule şi tesuturi, un gol inimaginabil pe care nu-l ştiam ca-mi zace-n trup. Minte şi trup. Zero minus zero, se vede-n privire, prințesă.

Pustiul nu tremură, nu doarme, dar respiră. Nu e niciun paradox, ce să fie-n pustiu? Vise n-are.

Rămâi

Stelele-mi caut din ianuarie, fără pauză, neîncetat şi însetată după un univers ce s-a destrămat, iar în urma lui n-a rămas nici umbra, nici cenuşa. Nici eu.

Din toate minusurile pe care le adun, liniuţe care dor, pierderea e mereu pozitivă, doua liniuțe constante, precum o cruce.

Golul din piept capătă capacitatea unei dureri fizice, se luptă cu procesul simplu de respiraţie, cu soarele pe care nu-l văd, nu-l simt, nu-mi aparține.

Am depărtat negrul de inimă, un efort fără nicio modificare, universul n-o sa se adune, stelele nu vor străluci în neant. Ce soare nu răsare un an, dar apune zilnic, cu durere?

Pustiul e mai intes decât oricând, iar eu sunt din nou prinsă în cercul meu vicios. Eu nu mai ştiu cine sunt. O inundaţie de zile şi oameni şi neputinţa mea şi dorinţele mamei şi.., a luat tot. Totul meu echivalent cu nimicul.

Lacrimi nu mai am. Sau nu vreau să mai am. Neştiinţa îmi lasă doar o certitudine. Ştiu că sunt tristă, bolnavă şi fără stele.

Cinci minute

Încerc să-mi imprin pe inima un cuvânt care începe cu litera „e” şi este despre mine. Un octombrie rece aştepta. Oare? Aşteptarea mea a avut nume şi prenume, amărăciune infinită şi grea, pumni de suferinţă pentru o entitate pe care încă o numesc suflet.

Cu picioarele pe pământ. Aşa m-am trezit de ieri. Am gustat din real şi-am simţit dezamagirea, dar n-a durut nici inima. Iertarea e pedeapsă, mamă, iubite, inimă, tată, verde, soră, nume care încep cu „i” şi care se termină cu mine.

Azi e ziua tatei.

Cuvintele nu vor a fi rostite, iar şansa primeşte un prefix atât de cunoscut mie. Imperfect e cuvântul care mă defineşte. Etern.

Ce să fac cu mine?

La tine cum se dilată timpul?

Promisiunea a murit pe buze, iar eu am aşteptat. Iar.

Septembrie

Dar eu n-am avut o inimă de rezervă..

Pierderile dansează pe başi de lacrimă amară, iar adevărul a murit la doi paşi de sufletul meu. Vara ce-a trecut şi-a durut, anotimpul despre care nu pot scrie, cea care mi-a subjugat dulcea libertate, e aceaşi care mi-a luat sufletul definitiv şi l-a îngropat sub pământ uscat, lăsând loc doar de-un nume pe cruce. Şi nu este al meu..

Ampretentele prieteniilor pierdute şi neavute nu ştiu unde să le păstrez, iar durerea tace şi suspină odată cu mine. Oare să fi avut dreptate, mamă?

E zi de ploaie.

Zi tu, ploaie.

Mi-am aşezat urechea pe încheietura mâinii stângi, vrând să te aud şoptind adoraţia supremă şi trecută, dorindu-mi să aud stele răsărind, dând gramul de viaţă de care Universul meu depinde. Am vrut să-i aud pe toţi, să lichefiez iubirea mea pentru ei, cei care m-au avut, dar m-au pierdut.

Nici măcar iubita toamnă nu poate schimba ceva. Am aşteptat-o plângând și-am aşteptat-o plângând. Toate anotimpurile sunt la fel, iar cu durere în suflet şi cu probabilitatea de a mă înşela amarnic, de a crede într-un adevăr eronat, afirm că toţi oamenii sunt la fel.

La Est de Iad

Visurile se măsoară în stele, iar Universul plânge tăcut. Ultima petală a căzut cu suspin, lăsând tăcerea.. fără cuvinte. Cade frunza, dar n-am prins-o. N-am văzut-o ş-am uitat-o ieri. Cade lacrima, tată, mamă, n-o auziţi? 

Aşijderea visului de verde îmi sunt stelele. Ştiu că e azi şi că şi mâine va răsari soarele; am simţit paşii toamnei ş-am știut că aşteptarea a luat sfârşit, dar.. 

E ieri. 

Şi cu toamna ce să fac? Ea-mi aparţine cel mai puţin. 

O linie curbă îmi prinde sufletul la spate şi pot să jur că am auzit ceva rupându-se. Dar vârtejul permanent face ca totul să fie subjugat îndoielii, neîncrederii, bolii. Irealul are alt gust, iar eu, tardiv sentiment dependent de stele, nu-l pot încadra un nicio categorie. Care amar e mai amar? 

Muză am numit-o azi, dar ea, frumoasă iubită, păstrată in cutiuţă de zahar, mi-a fost tot şi clădind alte graniţe paradoxului, ea mi-a fost soare. 

Pe ea am iubit-o..