Eilimaf

Iad. Atât mai este din mine, doar asta mai reprezint, doar despre atât mai pot scrie, doar atât mi-a mai rămas. La ce m-aş fi aşteptat, până la urmă? Contrar concepţiilor, ideilor şi dorinţelor mamei pentru mine, sunt asta. Un iad infinit, nemărginit de graniţe, un spaţiu fără limite, slab, gol şi întunecat. Un iad construit de mine, durere adăugată peste durere şi am obţinut reţeta unei suferinţe eterne. Aplauze. 

Nebunia mi-e incurabilă, boala instalată în mine e în stadiu terminal, credinţa mi-e inexistentă, iar tu nu eşti mândră de mine. Bine nu e şi nu va fi nicicând şi mă blamez iar şi iar, căci sunt atât de proastă să mă agăţ de o speranţă care fură şi nu dă nimic. Fură dintr-un cadavru care tot speră că va renaşte. Ce bolnav! 

Stăpânesc cu măiestrie arta minciunii, modelez pentru câteva minute bolnave universuri pe care nu ar trebui să le măsor nici măcar cu visul. Am ajuns atât de jos în iadul meu, încât îmi imaginez stele şi oameni şi întâmplări care nu vor exista vreodată, dar în boala care mă reprezintă, mi le imaginez reale. Ce clişeu să afirm că Iadul e jos, iar evident, Raiul e acolo sus, printre îngeri și lumină. 

Îmi vine să plâng, dar ştiu că nu e sfârşitul, ştiu că voi plange cu lacrimi de sânge şi-mi voi ruga moartea să vină să ma ia. Acum e doar linişte, tăcere în locuri ce-ar trebui să fie vesele, lacrimi în loc de orice şi mult negru. Sunt ani nerăiți, înghesuiţi de neputinţă şi minciună murdară, anii unei tinereţi care doar a trecut şi atât. 

Cum să nu plângi? 

Scriu la nervi, la neputinţă şi la durerea enormă care-mi mişună în fiinţă, conştientă de regretul usturător care va veni imediat ce-mi voi termina cuvintele  penibile. Vor dăinui până le voi scrie pe celelalte, mă vor bântui iar şi iar, blocându-mă în cercul ăsta vicios din care nu pot evada. 




Rabdă, inimă.. 

Mi-am strangulat în dor lacrimi grele şi reci ş-am crezut că voi fi bine. Ce sens are cuvântul acesta, până la urmă? Patru litere goale, atât de visate, atat de neatinse. Atât de întrecute de timp! 

Îmi spânzur adevăruri grele, iau minciuna de mână şi-mi mint nu doar inima. Mă amăgesc cu o minciună care nu vindecă nimic. Minciună şi netimp, atât mai sunt. 

M-am rătăcit in marea de lacrimi şi-n cimitirul de visuri şi mă tem că nimeni nu mă va găsi, că mă voi pierde pe vecie şi că mi-au murit toţi anii. Nicio cruce de acolo nu aminteşte de vreo teamă pierdută şi îngropată prin decembrie, doar visuri şi stele care-mi luminau cândva sufletul. 

În mai puţin de trei ore va trebui să dezvălui un secret, un adevăr bolnav, o ruşine, o neputinţă pe care am ascuns-o sub grămezi murdare de minciuni putrezite, ceea ce mi-a ucis sufletul şi mi-a sfărâmat Universul. 

Dar timpul mă întrece, iar eu nu am mai mult de cincisprezece minute. Sunt pierdută, pustiită şi complet goală. Să aleg să-mi arunc cadavrul sufletului în vârful mormanului de mincuni murdare şi să-mi mint din nou anii? Cuvintele care ar putea să-mi ridice Universul la loc îmi tremură în palme, îmi tremură mâinile şi nu ştiu ce să fac. În fond, sufletul mi-a murit. 

Plângi, iubite..

Plângi, iubite..

Mă sufoc. Dorul mi se preschimbă într-un negru murar, încărcat de-o boală infinită, târât printr-un iad fără ieşire. Timpul mi-e puţin şi mi se duce prea repede. Rămân in urmă cu tot ce nu am apucat sa trăiesc, cu un suflet mort care adăposteşte sicrie într-un interior care putrezeşte. 

Inima-mi pulsează tăceri grele, iar eu mă târăsc printr-un iad nevăzut de primăvară, un iad aşteptând toamna care nu mai vine. M-au uitat, iar eu nu pot accepta. Realitatea mă izbeşte de solul tare şi rece şi-mi plâng sufletul. 


Mă blamez la nesfârşit, sunt în genunchi ş-am plâns prea mulţi paşi. Vina-mi aparţine, dar ce folos? Am pierdut. Am pierdut totul, dar, copil naiv, am crezut că toamna îmi va da mai mult înapoi, c-o să fiu fericită. 


Am jurat că nu o să regret, că viaţa mea nu se va scrie aşa. Am pierdut şi nu ştiu cât de tare s-o mai spun ca să pricep odată pentru totdeauna. Speranţa moare prima.. 


Visul de stele îmi toacă inima. 


Universul meu s-a spart în mii de bucăţele şi-l privesc de jos, mai trec odată prin cioburi, cu privirea în jos îmi adun ce-a mai rămas din mine şi tac. Tăcerea mi-a adus pierzania, neşansa, marea de negru și uitarea. 


Cu ochi goi şi reci îmi privesc dezamăgirea. C-am ajuns cum îmi promiteam că nu voi fi in veci. Îmi privesc neputinţa de a fi altcineva, mizeria şi boala aduse mie de către mine, ruşinea adunată cu durerea şi nu mă recunosc. 


M-am stins odată cu stelele mele şi poate că nici nu ştiu. Poate m-am destrămat odată cu universul meu drag ş-am rămas prin nu ştiu care lună a anului trecut. 


Am pierdut. 

A fost. 

Credeam că pot fi salvată, că nebunia se vindecă şi că, cumva, prin nu ştiu care minune, sufletele moarte se ridică din propia cenuşă. Azi ştiu că nu este deloc aşa. Dimpotrivă, în nu ştiu care paradox bolnav şi murdar, ele mor mereu şi mereu. 

Inima-i nimic, iar totul doare. 

Universul îmi putrezeşte în suspinul timpului şi mă tem să mai visez la stele. Şi aşa ştiu că nu mai am nimic, că sunt învinsă definitv, iremediabil si irevocabil. E normal să aştept sfârşitul care nu mai vine? 

Timpul a dat cu mine de pământ. Dar nu e prima dată şi mă tem că nu-i nici ultima. Acum el plânge pentru mine, iar eu îmi usuc ochii în pustiul care mă înconjoară. Timpul m-a ucis, iar acum plânge la mormântul sufletului meu. 

Am citit ce-am scris ş-am ştiut că am dreptate. Ce folos? 

Motive-mi tot caut, mă mint şi mint. N-a mai rămas nimic din mine, au luat totul. Am dat totul.. Căci şi inima e proastă şi o să moară şi ea curând. 

Am lăsat uşa iadului deschisă. N-am păşit dincolo de prag, n-am primit pe nimeni înăuntru. (de parcă ar vrea cineva să intre, de bunăvoie, în  iad). Aştept să mă transform într-o baltă de gri şi să mă scurg dincolo de tot ce-am trăit în iadul acesta. 

Ruine

În goana mea nebună după vise şi fluturi am lăsat realitatea în urmă ș-am pierdut. Şi-mi era sufletul în genunchi şi eu scriam poeme cu un singur cuvânt. Şi eu, şi mai singură.. 

M-am căutat în fiecare om care-a trecut de două ori pragul uşii şi-n fiecare lacrimă scrisă pentru ei. M-am căutat în toate melodiile de atunci, dar nu m-am găsit. Şi-mi repet la nesfârşit înfrângerea, dar n-am lacrimi s-o plâng, n-am cuvinte s-o scriu, nu mai am cum să înving. 

Am greşit prosteşte, iar acum sunt la capătul puterilor. Departe sunt de a putea fi salvată sau de a mă putea vindeca singură. În fond, sunt mai puţin decât o umbră pe perete. Vina-mi aparţine şi mă condamn la o nefericire şi mai mare, căci am crezut prosteşte că legăturile sunt indestructible, că ei nu vor pleca, că el nu mă va uita şi nu va pleca atât de liniştit, că sunt ceva pentru ei. O floare, un fluture, un om, un copil c-un zâmbet sincer. 

Plecarea e scrisă în legile omeneşti? Ca şi uitarea, ar trebui pedepsite grav, condamnate la aceaşi nefericire şi pustietate la care au condamnat. Altfel, nu-i corect. Uite, eu nu mai merg dreaptă pe stradă şi târăsc după mine un suflet mort. Mă târăsc în iadul construit de mine, cu panglici negre la colţuri şi mă chinuiesc să-mi înghet inima. Să nu mai simt.. 

Şi-a rămas din mine doar negru şi tristeţe infinită, doar fata aceea proastă care-a riscat totul intr-un alt octombrie pe care avea să-l plângă mai târziu. Istoria se repetă, iar eu înnebunesc şi mai tare la gândul acesta. Universul mi-e gol şi întunecat, lipsit de orice urmă de stele, doar o pânză neagră ce se destramă odată cu trecerea timpului. Da, se destramă tocmai când trebuie să se unească într-o mare de stele şi de lumină. Se destramă şi se rupe precum firul vieţii mele.

Ai plecat şi m-ai lăsat ruină, nu om. 

Pustiită şi cu inima strangulată-ntr-un dor nebun, m-am aşezat în umbra paşilor tăi ş-am încălcat fiecare promisiune făcută mie şi, implicit, mamei mele. Boala s-a instalat în mine cu fiecare pas pe care l-ai făcut cu scopul de a te rupe de mine, boala ai adus-o tu, iar eu am rămas aceaşi fată proastă care scrie de-o despărţire pe-un blog care nici măcar nu e de hârtie. 


Amalgam de roz

Mă aşez la umbra singurătăţii mele şi plâng. Poate azi e despre mine şi atât, c-am obosit să fiu doar cine vor ei să fiu. Departe mi-e toamna şi mă doare un suflet mort. Cam asta se poate spune despre mine. Aah!

Departe mi-s stelele şi iadul de Rai! Şi ştiu. Pur şi simplu ştiu că o să fie iarnă până la toamnă, care ţine atât de puţin şi nu e deloc corect. Frigul mi-a intrat deja în oase şi-mi suflă fiori de gheaţă peste inimă. Şi cumva, în toată boala aceasta care zace în mine, ştiu că va fi mai rău, că iadul nu va ieşi din doliu, ci se va afunda din ce în ce mai mult. Parcă-mi privesc viitoarea distrugere în ochi şi mă abţin să nu clipesc. Să nu pierd..  Ah, dar am pierdut de prea mult timp şi-mi vând singură cuvinte mincinoase, menite să îndulcească sufletul. 

Ah, dar sufletul meu a murit. 

Sunt învinsă de timp şi ar trebui să tac, să mă ghemuiesc într-un colţ oarecare şi doar să tac. Fiecare cuvânt sapă şanţuri în univers sau în ce a mai rămas din el, făcându-l din ce în ce mai întunecat. Şi-mi amintesc involuntar de zielele când el, universul, era bogat în stele şi strălucea. Şi când el, adică tu, m-a îngropat într-o indiferenţă care mi-a zguduit universul. După, ai plecat.. 

Lumina s-a stins din nou şi universul e mai gol decât oricând. 

Mă gândeam la toată boala asta care zace în mine şi la regulile lumii murdare în care am fost obligată să cresc. Nedreptate peste grămezi de nedreptate şi mă ghemuiesc la colţuri, căci e mai mult decât mine. Mi-e dor de România mea, dulce şi suavă, a mea şi doar a mea. Când o iubeam şi nu mă durea.. Când oamenii erau români şi asta era aşa de bine! 

Tineri și nefericiţi ne tărâm prin timp. Tânără şi nefericită ma târăsc prin iad şi nici măcar mama nu mă vede. Aveam eu nişte stele, mamă.. Tu mi le-ai dat cândva şi mi le-ai luat într-o nu ştiu care zi din februarie. 

Cuvinte în cenuşiul gri

Camera cu pereţi roz suferea de prea mult eu. Ea suferea pentru patru zile, iar eu pentru patru pereţi şi optsprezece ani de trăiri şi amintiri. Afară vântul suflă cu putere, dar cumva, ȋn paradoxul meu bolnav, mi se pare că vântul bate chiar aici,în cameră, ci nu afară. Că-mi flutură părul şi-mi aminteşte de-o toamnă. Nu ştiu care.. 

Întâlnirile noastre sunt scurte, lipsite de lacrimile care ne defineau cândva, reci şi goale. Doar noaptea mi-o petrec aici, dar parcă nici ea nu mai e ca înainte. N-am insomnii, ci coşmaruri. Ha, câte s-au schimbat. Dimineaţa mă grăbesc să plec şi evit să mai intru aici tot restul zilei. De parcă ar fi murit cineva aici şi mi-e teamă că o să fiu bântuită.. 

O, dar a murit. 

Timpul mă face să mă urăsc şi să mă tem de camera aceasta. Nu m-am gândit în veci că va trece atât de repede, că-mi va lua atâtea şi că nu-mi va mai da nimic înapoi. Cine să mă convingă atunci că viaţa e un Iad pe măsură ce creşti? Când eram convinsă că viaţa e frumoasă şi că Moş Craciun intră pe cheia uşii. Să fie oare părinţii de vină că ne-au construit bule împotriva realităţii? 

Iadul e-n fiecare bucată de viaţă, de colţ de realitate. Iadul diferă, doar Raiul e la fel pentru toţi.

Am fost uitată, numele meu a fost şters din minţi şi suflete, din universuri în care era şoptit, strigat şi simţit permanent. Am fost uitată cu o rapiditate care mă face să-mi pun semne de întrebare. Am fost uitată şi atât. Ce pot să mai spun?