Deznodământ 

Neştiinţa împinge limite penibile, departe de idealul unor graniţe visate în nu mai ştiu care noapte de prin două mii cinci; murdar şi ieftin, precum o dansatoare nefericită într-un bar oarecare, dansează pe muzică de amintiri ce-ar trebui uitate, de dor şi agonie că nu mai vii, c-ai plecat într-o zi care-mi pare ieri. Neştiinţa mă face să cred că toate zilele sunt ieri.. 

Sevrajul e-un tablou fără ramă, spânzurat pe toţi pereţii negri ai iadului ce m-a cuprins pentru cel mai amar infinit resimţit vreodată. Instinctual îmi plimb ochii spre un posibil vinovat, dar vina-mi aparţine şi acesta e singurul lucru pe care-l ştiu cu o şi mai amara certitudine. 

Dublu „A”( adoraţie, amintiri), un singur „N” (neştiinţă) şi dublu „X” (Xanax), cântă şi dansează pe acelaşi ritm, prea departe de mizeria lumii-n care dansatoarea din bar vede pierzania, opus pornografiei vândută prea des şi mult prea ieftin, un sincer cântec de sirenă ce doar atrage şi îmbie spre fericiri infinite, ci nu plăceri efemere. 

 Ireală se visează nulitatea unui suflet imposibil de redat în cuvinte, îngenuncheat de pierzanie şi neşansă, îndoliat etern, iremediabil, imposibil de prea scris şi prea plâns cu fiecare tipologie de lacrimă. În neştiinţă a căzut şi-n iad a murit. 

Răutate, orbire, mizerie, închisoare, nedreptate, imoralitate, amar. ( …România)

După 

Libertatea, amară stare care-mi subjugă inima-n colţuri, fragil segment bifurcat în linii curbe care doar coboară, răscolind necontenit şi nemilos ruinele unui suflet prost, mi-e atât de interzisă şi îndepărtată. Înaintea ei mă înec în Calea Lactee, sărutând fără ştiinţă sau experienţă constelaţii. Un prim sărut ce n-o să aibă loc, un minuscul punct într-un univers arhiplin de linii, cercuri şi ah.. stele. 

Sevrajul la două mii cinci sute cinci s-a triplat la vederea punctului verde, lacrima curge în sens invers, cu puţin sub debitul Siretului. Captivă nu mă vezi, cum nu ştii că mă dor zece litere, mamă, plus alte patru, mă dor toate, cu dor şi eu cu greu îmi suprim urletele. 

Blocată de apusuri grele, nemiloase mingi vii de foc care apasă şi fac până şi trandafirii să plângă, de crunta neşansă de-a zări răsăritul, de-a mai privi către est, neşansa e unica, suferinţa îmi aparţine şi tu nu mai vii. El.. 

Prizonieratul acumulat ȋn bieţii mei ani răsare în fiecare dimineaţă rece, încătușându-mi nemilos sufletul ce-ar trebui să fie abandonat la vreo morgă sau la doi metri sub pământ, şi nu apune nicicând. Privarea de libertate e mingea de gheaţă ce răsare dimineţi consecutive pe-o imitaţie ieftină de cer, unde erau lipite cândva nişte amărâte stele de hârtie. 



Oraje

Departe eşti de iubirea mea consumată-n dorul ploii, voit departe de respiraţia mea, prea departe.. Cu suspin mă las pradă abandonului, mă înec în cerul verde, dar tu nu ştii de ce plouă. 

Irecuperabil e amorul meu nebun după ploi, pierdut în infern unde adevărul e demon suprem. Plouă degeaba.. 

Suferinţa și-a construit cuib pe ruinele sufletului meu, înzestrată cu măiestria cotidiană de a lua dintr-un trup care nu mai are nimic, dintr-o inimă care nu mai bate, dintr-o viaţă pe care am pierdut-o. Tacit îmi îndepărtează totul de nimic, aparent subtil mi-a suprimat urletele bolnave.. eroic a învins nebunia. 

Doi metri deasupra mea miroase a vanilie, dulce şi albă pluteşte mândră, de neatins. Am visat-o, iar asta mi-a triplat amarul ce-a cuprins fiecare milimetru din mine. Intr-un interval de secunde moarte într-un vis prostesc, m-am dopat cu o vanilie veselă, care mi-a intrat instant în vene, mi-a invadat papilele gustative cu a ei dulceaţă, printre bătăi slabe de inimă și-a făcut loc, deloc tandră, ci foarte arogantă. Iubire, sunt în sevraj, mai vino odată.. 


Ultima zi de toamnă, prima noapte de iad

Adoraţia supremă s-a metamorfozat în suferinţă atroce doar pentru un suflet dintre cele două care-şi legaseră inimile spre infinitul dulce. Indestructibil era numele tău, alcătuit din două vocale şi trei consoane, suprapus cu al meu, acum trist şi gol, alcătuit din aceleaşi două vocale. 

Amarul l-am băut la zece seara, subjugată de noaptea verde care zâmbea ironic în întuneric. Nespusă amorţeală molesta falangele ce duceau amarul la buzele muşcate, uscate, lipsite de toată acea artă. Irelevant este să-mi înnod coastele şi claviculele ȋn ţesătura negră de bumbac, din nou şi din nou, aşteptând.. 

Ah, dureri am resimţit ieri şi ieri şi voi îndura şi ieri. Zadarnice sunt gemetele sadice ale timpului.. 

Amintirea bolnavă se depune pe stern, ca un fluture al morţii, verde şi c-o voce caldă, mincinoasă şi putredă, dar ah, atât de dulce. 

Mersul stelelor 

Îmi îngheaţă inima între două coaste, dar nu aşa cum mi-am dorit, nu ca-n visul meu, dar nu din cauza frigului, căci m-am documentat și suntem în plină vară, poate cea mai caldă vară de până acum. Nu se risipesc în aburi reci sentimentele sau dorul sau tu şi toate felurile în care ea, inima, îţi şopteşte, strigă sau plânge numele, ci se amestecă ventriculele între ele, atrii şi capilare, stânga egal cu dreapta, iar mie-mi îngheaţă inima la sfârșitul lui iunie. Douăzeci şi opt iunie, m-am uitat de două ori, tu? 



Sus paharul, realitate obscură, că încă reuşeşti să mai iei de la mine. Aş râde, dar mi s-a blocat aerul în plămâni și trebuie să plâng. 

Îmi rup cerul în două, nu-mi pasă şi-mi dublez amorţeala care m-a cuprins subit. Ea plus aşteptarea, pe care-o sprijin în coate ostenite, subţiri şi deloc gingaşe pe pervaz de iad îngheţat, intensifică un amar care doare, care-mi poluează cerul subţire, nepopulat de stele şi de buze cu gust de cireşe, curbate în zâmbete fine, amarul amar care-mi tulbură cerul lipsit de lumini şi vanilie.. , cerul negustat de fericiri efemere, cerul meu străin de oameni care-au rămas.. , cerul.. gurii. 

Visul e bolnav şi m-a prostit de prea multe ori. Şi-mi vine din nou să râd, dar, ah, dragostea mea, s-ar vedea cerul distrus şi gol, aspru şi lipsit de iz de vanilie, iar sângele rupturii s-ar năpusti spre colțuri, unde mi-aş întinde buzele în încercări false de zâmbete. 

Lacrimi încărcate de eşec îmi zgârie obrajii ș-aș desena crestele Carpaţilor peste ei, total fără sens ca toţi anii mei. Marea Moartă am scris-o în piept şi-am umplut-o cu lacrimi. Ajutor. Buze albastre şi lipsite de artă, urlete neputincioase strânse între pumni firavi, ochii care mint şi dor, tu şi tu şi tu şi-mi explodează sufletul, iar inima nu mai bate. Sensul îl dădeai tu, i.. 

7.09

Un pronume personal mă doare, toate zilele sunt la condițional optativ şi azi e ieri. E mai rău decât în coşmarul meu.. Ah, e un paradox infinit între coşmarurile violente şi visele dulci, e-o realitate dură care mi-a lovit de prea multe ori inima. 

Îmi târăsc aerul bolnav şi atât de murdar în plămânii mei şi mai murdari şi bolnavi, executând banalul proces de respiraţie, singurul care-mi asigură inutila existenţă. 

Dar azi, adică ieri, pereţii s-au colorat într-un negru depresiv, mai violent şi mai mortuar decât non-culoarea ce domina-n iad. Ieri a murit şi camera cu pereţi roz. 

Lacrimă după lacrimă, am abandonat speranţa unui mâine-n care va fi bine. De azi, toate zilele vor fi ieri. De fapt, de ieri.. 

Prea multe cuvinte îmi bântuie printre atrii şi ventricule, dar am amorţit. Am găsit soarele şi l-am pus peste un nor Cirus, de jos am ridicat privirea către cerul comun şi-am numărat de cinci ori stelele din carul mare. E vară caldă şi mai e puţin până la toamnă, dar nu contează. Nu mai contează. 

S-a terminat totul. 

Netimp

La mine nu a răsărit soarele. Pentru mine soarele nu a răsărit nici azi, nici ieri, nici în urmă cu câteva zile. Nu-i nici noapte, dar nu-i nici zi. Stele nu am, soare nu mai e, este doar întuneric și frig şi mă tem c-am pierdut şi Luna. Uit că-s în iad şi încurc realitatea cu visul. 

Îl aştept pe cel care nu vine, nu mai vine şi lacrima îmi cade. 

Inima doare cel mai tare şi-s atât de pierdută, cu temeri încolţite peste un suflet care-a murit de atatea ori.. Nu-mi mai place ploaia pe care o adoram, o aşteptăm cu emoţie şi dor, ca pe toamnă. Mi-e străină, indiferentă şi goală. Ploaia a devenit nimic pentru o inimă pentru care înainte era tot. Înainte.. 

Dacă aş merge undeva, m-aş întoarce din drum doar ca să plâng, să-mi jelesc sufletul pe care-l tot târăsc după mine. Neputincioasă, singuratică, de prea mult timp tristă şi dezamăgită, pustiită, rănită şi goală alcătuiesc tabloul suferinţei mele. Îmi sunt şi personaj şi autor, iar asta mă face şi mai tristă.