Cartea. Veşnicie în sicriu de hârtie

10406609_551296968338083_7483145455050220328_nCine mai suntem oare?

Ne numim copiii părinţilor noştri, tineri frumoşi cu un larg viitor strălucit înainte, elevi pe băncile târzii ale liceului.

Dar ce fel de elevi, aş îndrăzni să întreb.

Chiar acum câteva zile mi-am exprimat dezacordul în legătură cu lacoma tehnologie care ne îngroapă tinereţea şi plasa ei lipicioasă în care am căzut. Suntem generaţia viitorului. Suntem speranţa şoptită de pe buzele oamenilor dragi care ne susţin necondiţionat. Dar ne-am pierdut pe drum. Am pierdut lupta cu tehnologia şi ne-am lipit de plasa ei ţesută strategic în întuneric. Am devenit dependenţi de cutia luminoasă de la biroul frumos-decorat, ne-am îngropat personalitatea şi tinereţea în faţa monitorului. Nimic nu este mai important ca lectura acum.

Lectura este un câmp infinit care ne defineşte mai mult de jumătate din dezvoltarea personală.

Se joacă cu imaginaţia noastră, ne umple vocabularul de noi cuvinte şi expresii, ne parfumează sufletul cu lecţii de viaţă, ne ajută să fim oameni. Oameni plini de umanitate. Ne ascundem în baruri, surzi la chemarea cărţilor din bibliotecile goale şi prăfuite. Se tem de molii, singure, fără nişte mâini nerăbdătoare şi o pereche de ochi însetaţi după cunoaştere. Au nevoie de noi, în aceaşi măsură în care noi avem nevoie de ele. Ne-am privat de prea mult timp şi din păcate încă continuăm să ne privăm de mirosul şi fragilitatea cărţilor, de puterea şi impactul cuvintelor asupra noastră. A fiecărei bucăţele din noi. Trup. Suflet. Minte. Inimă.

Când am uitat să ne mai pierdem în dulcea visare provocată de cuvintele motivaţionale?

Pentru mine, fiecare carte a închis şi a deschis câte o uşă, fiecare a reprezentat câte o stea pe cerul meu atât de strălucitor acum, fiecare carte a purtat câte un pas înainte pe drumul vieţii. M-am descoperit treptat ca om, copil, cititor. Am şlefuit uşor la formarea mea, ghidându-mă după tiparul personajelor preferate din fiecare univers perfect. Sufletul îmi vibrează de emoţie de fiecare dată când trec pragul bibliotecii. Acorduri fine de muzică se aud în surdină, iar cărţile îmi şoptesc să le mângâi încetişor. Le zâmbesc veselă tuturor, inclusiv cerului meu şi soarelui care-şi trimite razele de lumină să gâdile firele subţiri de praf. Îi zâmbesc, de asemenea, omului drag, gardian al cărţilor năzdrăvane, un om frumos şi cald.

Eu mi-am găsit locul. Eu am răspuns chemării cunoaşterii. Acceptă şi tu până nu e prea târziu.

Anunțuri

Privim cerul prin ecranul monitorului..

tumblr_me6wrtAI1p1rl4t2ko1_500Cât de multe ore ne înghite lacoma tehnologie?Cât de prinşi suntem în plasa ei lipicioasă?Cum de s-a ajuns aici?
Tehnologia ne ocupă mai mult decât jumătate din viaţă.Fiecare pas ne este controlat de ea.
Legăm relaţii de prietenie,clădim chiar şi relaţii adevărate de dragoste,ne facem cumpărăturile online,fără a mai fi nevoiţi să trecem pragul casei în întâmpinareaa cerului şi a aerului rece,citim cărţi online,privându-ne de mirosul şi fragilitatea cuvintelor.
Când am ridicat ultima dată privirea spre cer?Când ne-am dezlipit privirea de pe ecranul telefonului pentru a contempla norii?Când am uitat să mai numărăm stelele?Când ne-am oprit din a le aduna în diverse forme,cuvinte şi constelaţii?Când am privit ultima dată răsăritul?Când am încetat să mai vânăm locul în care apune soarele?Când ne-am oprit din căutările pentru ulciorul plin cu bănuţi aurii de la capătul curcubeului?

Când a reuşit tehnologia să ne fure lacom şi din strălucirea copilăriei?

Copilăria şi frumuseţea ei se sting încetişor.Magia jocurilor cu prietenii,tovarăşii tăi nelipsiţi cu care te jucai zilnic în parcul plin şi în curtea din spatele casei,se pierde în lumina orbitoare şi promisiunile tehnologiei.

Când au uitat copiii să mai alerge amuzaţi,când au uitat să-şi amintească să privească cerul cu toţi norii lui pufoşi,aşezaţi pe iarba moale legănată de vântul călduţ de primăvară,când au încetat să le mai ghicească formele încurcate împungându-i cu degeţele lor subţiri,când s-au oprit din a mai visa să ajungă pe lună,când au încetat să mai admire florile parfumate şi păsările zgomotoase?Când au început să-şi îngroape copilăria?

Da,în felul ei tehnologia ne este extrem de utilă.Dar trebuie să ştim să o folosim cu măsură.

Am ajuns şi eu să-mi scriu gândurile,sentimentele,trăirile,stările,emoţiile,amintirile,visurile,speranţele şi nostalgiile.Le însemnez ghidată de lumina monitorului.Aici am ajuns cu toţii.O întreagă generaţie.Generaţia viitorului.Suntem bine-lipiţi în plasa ei mare şi groasă.

Suntem bolnavi de tehnologie.

Dragostea în vremea holerei.

20150222_165000Cât de mult timp îţi poţi aştepta persoana iubită? Cât de arzătoare vor deveni sentimentele?

Florentino Ariza ne arată cât de frumoasă şi puternică poate fi o iubire in tinereţe. Era el, bietul tânăr telegrafist, care aştepta timid sub migdalii parfumaţi apariţia tinerei Fermina Daza, o fată frumoasă, inteligentă, timidă şi misterioasă. O aştepta cu nerăbdare în fiecare zi, pe aceiaşi bancă umedă, sub aceiaşi migdali, cu o carte pe care doar se prefăcea c-o citeşte. O zărea deseori, de fiecare dată când inima i-o cerea. I-a scris scris mormane de scrisori de dragoste, declarându-şi admiraţia şi bunele intenţii. Au schimbat nenumărate scrisori şi cadouri simple, dar semnificative. Îşi hrăneau sufletele înfometate cu amintiri şi speranţa unui viitor împreună.

Dar soarta a ales să-i despartă. Aflându-se de idila ei nevinovată, Fermina Daza este nevoită să se mute departe, în alt oraş. Departe de tânărul care o aştepta sub umbra migddalilor. Au găsit totuşi o cale de a coresponda în secret, pentru a hrăni văpaia tinerei iubiri. Reîntoarsă în oraş, oraşul lor, Fermina decide să stingă flacara iubirii adolescentine. I-a înapoiat toate cadourile cu rugămintea de a i se întoarce gestul.

Bucăţi din sufletul tânărului se desprinseseră din el, alergând către mare, unde cerul căzuse peste ele. Ajutat de unchiul său, acesta porneşte într-o călătorie care promitea schimbarea carierei. Însă iubirea pentru Fermina Daza şi oraşul lor cu migdalii parfumaţi l-au determinat să se întoarcă. A regăsit-o la braţul unui doctor bogat, însărcinată în şase luni. Din acel trist moment şi-a dorit cu ardoare moartea bărbatului care avea privilegiul de a dormi, noapte de noapte, în braţele acelei făpturi minunate. Deşi jurase că-şi va păstra virginitatea pentru ea, un episod spontan de pe corabie îi schimbă perspectiva. Aşa ajunge la uluitorul număr de 622 de relaţii însemnate în cele 25 de caiete prăfuite. Era extrem de discret, refuzând gândul ca unica lui dragoste să-i descopere infidelitatea.

Dar nici în casa familiei Urbino, lucrurile nu erau prea frumoase. Se certau mereu pe motive mărunte, uneori. Erau crăpături semnificative în căsnicia lor, mai ales după infidelitatea domnului Urbino. Moartea neaşteptată a acestuia şochează toată lumea.

Momentul pe care Florentino Ariza îl aşteptase, sosise, dar era prea târziu. Văuduva Fermina l-a izgonit rece.

Cum mai putea supravieţui o iubire la o aşa vârstă, o flacără ce nu mai fusese alimentată încă din tinereţe? Dar dragostea nu moare niciodată. Dragostea e prezentă la toate vârstele. Pe dragoste nu se depune praful..

După 132 de scrisori fără răspuns, vizite săptămânale şi o revelaţie a morţii, Florentino Ariza, un om trecut peste 70 de ani, cu aceleaşi haine vechi şi aceaşi pălărie funebră, director C.F.C. acum, a trăit toate momentele pe care le-a aşteptat cu ardoare 50 de ani, 9 luni şi 4 zile.

Au pornit timizi într-o călătorie cu vaporul, pe valurile spumoase ale mării infinite, în căutarea locului magic în care apune soarele, supravegheaţi de cerul vesel, mândru de iubirea lor. Episodul iubirii se derula încet, îmbătându-i cu fericire, împlinire şi o uşoară nostalgie..

S-au ţinut de mână ca în tinereţe, şi-au şoptit cuvinte dragi, frumoase, s-au iubit în tăcere în cabina vaporului purtat lin de vântul călduţ, parcă împrăştiind aroma migdalilor parfumaţi…

„Cu totul alta ar fi fost viaţa lor dacă ar fi înţeles la timp că e mai simplu să eviţi marile catastrofe matrimoniale decât mizeriile mărunte de fiecare zi. Până la urmă, au învăţat totuşi ceva împreună, şi anume, că înţelepciunea ne vine când nu mai avem ce face cu ea.”

„Ce păcat că mai sunt oameni care se sinucid din alte motive decât din dragoste.”

„Când ne moare cineva drag, ar trebui să piară o dată cu el toate lucrurile care i-au aparţinut.”

„(…) oamenii nu se nasc o dată pentru totdeauna în ziua când vin pe lume, viaţa obligându-i să se nască din nou, chiar de mai multe ori.”

„În chestia asta dragostea prea multă e la fel de rea ca lipsa de dragoste.”

“Era încă prea tânăr ca să știe că memoria inimii evită amintirile dezagreabile, exaltându‑le numai pe cele plăcute, artificiu grație căruia reușim să ne suportăm trecutul.”

Un amestec de gânduri şi cuvinte..

1538785_821306144547373_7231537535636399336_nM-am tot holbat pe fereastră în căutarea albastrului cald al cerului, dar nu l-am găsit şi aproape am şi uitat de ce sunt aici. Inspiraţia m-a tot ocolit zilele acestea. Nici acum nu am găsit-o. Aşa că voi scrie fără o direcţie anume. Nu-mi voi mai lăsa însă degetele să alerge în voie pe tastatură. Data trecută au făcut ravagii. Au dezvăluit toate amintirile şi speranţele pe care sufletul se chinuie să le ţină ascunse. Am alergat şi eu fără oprire în căutarea miresmei magice a fericirii, am răscolit drumurile în căutarea dulcelui gust al împlinirii, am strigat din ce în ce mai tare către puţina doză de încredere care-mi încălzise sufletul cândva, dar nu m-a auzit. Şi am strigat cât am putut eu de tare…

Dar acum am obosit…

Am aruncat atâtea vise.. Le-am alungat cu furie din suflet. Nu erau demne pentru mine. Sau eu nu eram pentru ele. Erau doar nişte vise trădătoare. Au colorat lumea, sufletul, privirea şi chipul altor persoane, persoane care probabil nu şi-au dorit conturul lor vag la fel de mult ca mine. Acum sunt murdare şi folosite, pătate, înnegrite de amintirile ce au luat naştere din ele. Nu le pot recicla. Cei care le-au deţinut, nu au avut grijă de ele. Şi acum ce fac fără vise? Aveam atâta nevoie de ele pentru a putea suporta crunta realitate.. Dar cuferele sunt goale.. Straturi groase de praf le păzesc de molii..

Aşa cum am promis, am început să desenez principii pe capacul vechi al unui cufăr prăfuit, pierdut în labirintul sufletului. Nu le-am notat acolo cu scopul de a le respecta cu orice preţ. Doar mi-am amintit cine vreau să fiu… Chiar dacă mai este mult până acolo… Chiar dacă am obosit atât de tare. Este epuizant să fii tratat mereu ca pe un simplu obiect pe care fiecare îl poate muta oriunde doreşte..

Şi privesc iar spre cenuşiul monoton al cerului. De data asta, nu cred că-mi mai pot desprinde privirea de pe frumuseţea lui tristă, dar îl salut veselă, din adâncul sufletului. Deşi e trist azi.. Parcă arde de nerăbdare să elibereze stropii grei şi reci de ploaie… Să-şi verse tristeţea şi dorul.. Totuşi,e cerul meu puternic. Mă întreb dacă va mai elibera lacrmile îngheţate. Oare a închis fulgii de nea,deja? Vreau să-i văd. Să-i simt. Să-i ating. Să le inspir parfumul rece al dorului uitat într-o mare îngheţată, să le simt gustul fierbinte al amintirilor de vară, vara care a legat sute de suflete. Poartă acel gust de mare sărată şi nisip fierbinte. De buze calde ce dezmiartă gâturi sensibile. Deţin zgomotul lacrimilor, conturul vag al viselor, adierea amintirilor şi mirosul promisiunilor arse. Dar,mai presus de toate, poartă aroma frunzelor ruginite ale tomnişoarei, zgomotul acestora când se despart de copăcei, lăsându-i expuşi în faţa privirii noastre cercetătoare, şoapta tandră a vântului călduţ, unicitatea apusului de foc, poartă frumuseţea şi melancolia toamnei…

Am numit mare, un lac artificial

Nu-ţi ajunge o viaţă să cunoşti sufletul unui om, darămite câţiva ani; mai ales dacă straturi întregi de secrete le ascund chipul şi sufletul..

Era decembrie; decembrie 2014…

Se plimba singură prin întunericul serii. Strada era vag luminată de jucăuşele  luminiţe de Crăciun ce împodobeau vesele fiecare stâlp, fiecare casă, fiecare clădire, chiar şi câţiva copăcei îndrăzneţi. Privea vrăjită jocul luminiţelor colorate:

Verde..Albastru..Roşu…Verde..Albastru..Roşu..Verde..Albastru..Roşu..

S-a uitat apoi pentru prima dată în acea seară la cerul presărat de câteva stele luminoase şi i-a zâmbit cald. Se împrietenise în ultima vreme cu el, încât să-şi stabilească o regulă din a-l saluta. Odată strânsă legătura dintre ei, ea ştia că-i va recunoaşte mereu mirosul liniştitor, ştia că nu o va putea dezamăgi. Pe atunci, ca şi acum, avea câţiva oameni dragi alături, suflete minunate pe care le-a considerat prietenii ei adevăraţi. Deşi era singură pe stradă, parcă putea vedea firele subţiri care le creau legăturile. Ştia, de fapt era sigură că vor rămâne aşa, că vor face şi mai multe amintiri pentru cuferele goale şi prăfuite, parcă simţea mirosul fin al zâmbetelor, deja vedea conturul visurilor. Dar nu regretă nimic. Are cufere întregi pline de amintiri şi vise, cântece şi fotografii, cărţi, cuvinte, cadouri şi secrete. Are amintirea fiecărui moment de euforie, de dor, de tristeţe. Încă păstrează conturul primului vis şi amprenta primului zâmbet..

Dar acum este februarie; februarie 2015..Iar ea vrea să fie eroul din propria poveste, nu victima ei.

A profitat din plin de timpul liber pentru a-şi pune gândurile şi stările în ordine, pentru a-şi întări legăturile roase ale familiei. Dependenţa ei de oameni, frica de întuneric şi de singurătate au făcut-o atât de slabă în faţa lor. A renunţat la multe părţi din ea, doar pentru a nu răni alte suflete.

Dar nu vedea că rupea din al ei..pentru ei .

Acum se bucură de asta. Simte gusul cald al împlinirii, dar şi gusul amar al dezamăgirii. Până la urmă fiecare legătură se rupe.. mai devreme sau mai târziu. Dar sufletul i se va reface înapoi. Vor veni alţi oameni cu bucăţele lipsă .Le vor lipi cu visuri şi promisiuni. Bucăţică cu bucăţică. Pâna va deveni din nou întreg. Dar îi place, e foarte mândră de sufletul ei; fiecare persoană care a plecat, a plecat cu o mică parte din ea, ceea ce nu poate fi mai frumos sau liniştitor. Că ai lăsat o urmă din tine în sufletul cuiva..

Poate s-a schimbat mult,dar sufletul ei a rămas la fel..

303670_433475963358131_1432494042_n

Oraşe pline de oameni goi.

„Cât de înşelătoare e viaţa!Priviţi cu atenţie oamenii care vă înconjoară!Întrebaţi-vă dacă ei sunt cu adevărat fericiţi!Observaţi cât de goi sunt ochii lor!Uitaţi-vă la toate aceste priviri lipsite de bucurie!”

Citiţi-le sufletul, aş putea adăuga.

Sunt oameni ce se plimbă în tăcere pe străzile pline, dar nu-i vedem; sunt oameni cu gânduri zgomotoase, dar nu le auzim; sunt oameni cu priviri pierdute, dar nu le observăm; sunt oameni pierduţi cu suflete rănite, dar îi rănim.

Câtă viaţă se ascunde în mulţimea de perechi de ochi care traversează strada în acelaşi timp cu noi? Câtă singurătate cuprinde sufletul tinerei fete ce-şi plimbă îngândurată căţeluşul? Câtă disperare zace în ochii femeii ce vinde ziare la colţ de stradă? Câtă resemnare apasă umerii bărbatului care cerşeşte la celălalt capăt al străzii? Câtă durere se ascunde în inima băiatului ce trage cu sete dintr-o ţigară în spatele blocurilor? Câtă dezamăgire a simţit fetiţa ce se plimbă în tăcere alături de bunica ei, când proprii părinţi au abandonat-o? Câtă speranţă poate încălzi ochii şi trupul copilaşilor ce dorm în fiecare seară în acelaşi loc murdar şi rece, pe acelaşi carton pătat şi îngust? Câtă aşteptare poate îndura sufletul copiilor care stau în acelaşi pat, în aceiaşi cameră, alături de aceiaşi copii, în acelaşi orfelinat? Câtă speranţă mai există în copilaşii bolnavi de cancer care privesc cerul înstelat din pătuţul lor alb de spital, aşteptând parcă să se înalţe spre el? Cât dor mai poate încăpea în sufletele copiilor ce şi-au pierdut părinţii, gardianii lor ce-i ghidau prin întunericul vieţii? Câtă viaţă mai zace în sufletul bătrânului solitar ce hrăneşte porumbeii din parc? Câte probleme pătează cerul fetei care plânge cu suspine violente în camera întunecată? Câtă ambiţie se mai citeşte în ochii celor care au reuşit să înveţe să trăiască fără o parte din corpul lor? Câtă iertare mai poate nutri inima tinerei mame ce a fost înşelată de prea multe ori? Câte lovituri mai suportă tânăra femeie care a făcut greşeala de a se căsători cu un bărbat violent?

Câtă superficialitate umple sufletul fetei care adoarme gândindu-se cu ce culoare să-şi vopsească mâine unghiile la unul dintre cele mai scumpe saloane? Cât gol cuprinde sufletele oamenilor înstăriţi financiar, care dorm mereu singuri în paturile imense din vilele lor uriaşe? Câtă tristeţe ascunde în suflet fata care priveşte spre cer cu ochii umezi? Cât efort depune pentru a nu izbucni în suspine?

Cât de linişiţi sunt cei care au cerul senin, fără vreo urmă sau pată a problemelor? Cred că ei sunt cei mai goi dintre cei goi. 10255501_872853916070480_5348146723104143402_n