Un amestec de gânduri şi cuvinte..

1538785_821306144547373_7231537535636399336_nM-am tot holbat pe fereastră în căutarea albastrului cald al cerului, dar nu l-am găsit şi aproape am şi uitat de ce sunt aici. Inspiraţia m-a tot ocolit zilele acestea. Nici acum nu am găsit-o. Aşa că voi scrie fără o direcţie anume. Nu-mi voi mai lăsa însă degetele să alerge în voie pe tastatură. Data trecută au făcut ravagii. Au dezvăluit toate amintirile şi speranţele pe care sufletul se chinuie să le ţină ascunse. Am alergat şi eu fără oprire în căutarea miresmei magice a fericirii, am răscolit drumurile în căutarea dulcelui gust al împlinirii, am strigat din ce în ce mai tare către puţina doză de încredere care-mi încălzise sufletul cândva, dar nu m-a auzit. Şi am strigat cât am putut eu de tare…

Dar acum am obosit…

Am aruncat atâtea vise.. Le-am alungat cu furie din suflet. Nu erau demne pentru mine. Sau eu nu eram pentru ele. Erau doar nişte vise trădătoare. Au colorat lumea, sufletul, privirea şi chipul altor persoane, persoane care probabil nu şi-au dorit conturul lor vag la fel de mult ca mine. Acum sunt murdare şi folosite, pătate, înnegrite de amintirile ce au luat naştere din ele. Nu le pot recicla. Cei care le-au deţinut, nu au avut grijă de ele. Şi acum ce fac fără vise? Aveam atâta nevoie de ele pentru a putea suporta crunta realitate.. Dar cuferele sunt goale.. Straturi groase de praf le păzesc de molii..

Aşa cum am promis, am început să desenez principii pe capacul vechi al unui cufăr prăfuit, pierdut în labirintul sufletului. Nu le-am notat acolo cu scopul de a le respecta cu orice preţ. Doar mi-am amintit cine vreau să fiu… Chiar dacă mai este mult până acolo… Chiar dacă am obosit atât de tare. Este epuizant să fii tratat mereu ca pe un simplu obiect pe care fiecare îl poate muta oriunde doreşte..

Şi privesc iar spre cenuşiul monoton al cerului. De data asta, nu cred că-mi mai pot desprinde privirea de pe frumuseţea lui tristă, dar îl salut veselă, din adâncul sufletului. Deşi e trist azi.. Parcă arde de nerăbdare să elibereze stropii grei şi reci de ploaie… Să-şi verse tristeţea şi dorul.. Totuşi,e cerul meu puternic. Mă întreb dacă va mai elibera lacrmile îngheţate. Oare a închis fulgii de nea,deja? Vreau să-i văd. Să-i simt. Să-i ating. Să le inspir parfumul rece al dorului uitat într-o mare îngheţată, să le simt gustul fierbinte al amintirilor de vară, vara care a legat sute de suflete. Poartă acel gust de mare sărată şi nisip fierbinte. De buze calde ce dezmiartă gâturi sensibile. Deţin zgomotul lacrimilor, conturul vag al viselor, adierea amintirilor şi mirosul promisiunilor arse. Dar,mai presus de toate, poartă aroma frunzelor ruginite ale tomnişoarei, zgomotul acestora când se despart de copăcei, lăsându-i expuşi în faţa privirii noastre cercetătoare, şoapta tandră a vântului călduţ, unicitatea apusului de foc, poartă frumuseţea şi melancolia toamnei…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s