Cartea. Veşnicie în sicriu de hârtie

10406609_551296968338083_7483145455050220328_nCine mai suntem oare?

Ne numim copiii părinţilor noştri, tineri frumoşi cu un larg viitor strălucit înainte, elevi pe băncile târzii ale liceului.

Dar ce fel de elevi, aş îndrăzni să întreb.

Chiar acum câteva zile mi-am exprimat dezacordul în legătură cu lacoma tehnologie care ne îngroapă tinereţea şi plasa ei lipicioasă în care am căzut. Suntem generaţia viitorului. Suntem speranţa şoptită de pe buzele oamenilor dragi care ne susţin necondiţionat. Dar ne-am pierdut pe drum. Am pierdut lupta cu tehnologia şi ne-am lipit de plasa ei ţesută strategic în întuneric. Am devenit dependenţi de cutia luminoasă de la biroul frumos-decorat, ne-am îngropat personalitatea şi tinereţea în faţa monitorului. Nimic nu este mai important ca lectura acum.

Lectura este un câmp infinit care ne defineşte mai mult de jumătate din dezvoltarea personală.

Se joacă cu imaginaţia noastră, ne umple vocabularul de noi cuvinte şi expresii, ne parfumează sufletul cu lecţii de viaţă, ne ajută să fim oameni. Oameni plini de umanitate. Ne ascundem în baruri, surzi la chemarea cărţilor din bibliotecile goale şi prăfuite. Se tem de molii, singure, fără nişte mâini nerăbdătoare şi o pereche de ochi însetaţi după cunoaştere. Au nevoie de noi, în aceaşi măsură în care noi avem nevoie de ele. Ne-am privat de prea mult timp şi din păcate încă continuăm să ne privăm de mirosul şi fragilitatea cărţilor, de puterea şi impactul cuvintelor asupra noastră. A fiecărei bucăţele din noi. Trup. Suflet. Minte. Inimă.

Când am uitat să ne mai pierdem în dulcea visare provocată de cuvintele motivaţionale?

Pentru mine, fiecare carte a închis şi a deschis câte o uşă, fiecare a reprezentat câte o stea pe cerul meu atât de strălucitor acum, fiecare carte a purtat câte un pas înainte pe drumul vieţii. M-am descoperit treptat ca om, copil, cititor. Am şlefuit uşor la formarea mea, ghidându-mă după tiparul personajelor preferate din fiecare univers perfect. Sufletul îmi vibrează de emoţie de fiecare dată când trec pragul bibliotecii. Acorduri fine de muzică se aud în surdină, iar cărţile îmi şoptesc să le mângâi încetişor. Le zâmbesc veselă tuturor, inclusiv cerului meu şi soarelui care-şi trimite razele de lumină să gâdile firele subţiri de praf. Îi zâmbesc, de asemenea, omului drag, gardian al cărţilor năzdrăvane, un om frumos şi cald.

Eu mi-am găsit locul. Eu am răspuns chemării cunoaşterii. Acceptă şi tu până nu e prea târziu.

Anunțuri

2 gânduri despre „Cartea. Veşnicie în sicriu de hârtie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s