Copilăria. Singurul paradis pierdut

copii.aleargaDe-aş putea da timpul înapoi! De-aş putea fi din nou un copilaş! Măcar pentru o zi…O singură zi… Este suficientă această nostalgie acrişoară ce-mi inundă sufletul? Vreau să-mi retrăiesc copilăria. Spuneţi-mi o cale sau un preţ! Mi-aş vinde până şi sufletul pentru a mă putea juca din nou alături de tovarăşii mei.

Să fac planuri alături de ei pentru a construi o scară suficient de mare pentru a putea închiria un norişor.Să fac din nou economie de bombone pentru a le da spiriduşului ce se ocupă cu aministrarea norilor.

De-aş putea să mă joc încă o dată de-a v-aţi ascunselea alături de ei! Să alerg fără oprire, să-mi pierd suflul doar de dragul titlului de câştigător. Să mă furişez în spatele fluturilor doar pentru a le mângâia frumuseţea.Vreau să fac parte din nou din acel grup ce plănuia să prindă ţânţari în pahare colorate, ce căuta gândăcei în toate ascunzişurile lor nămoloase, să vâneze locul în care apune soarele şi comoara de la capătul curcubeului. Vreau să mai cred că încă mai pot mănca brânză de pe Lună, că încă pot ajunge până la cer.

Am avut o copilărie extrem de frumoasă; bincuvântată de părinţi minunaţi şi de cei mai tari tovarăşi de joacă, plină de bucurii infinite şi de jocuri frumoase. Jocul meu preferat era, după cum noi l-am numit, „Învârtitul magic”. Regulile erau simple: ne alegeam un partener de încredere, ne prindeam strâns de mâini şi porneam.Ne mişcam precum un vârtej, unul dintre cele pe care le vedeam la TV în timp ce le povesteam părinţilor aventurile noastre. Cerul şi pământul ne erau alături, se învârteau şi ele, solidare, alături de noi. Mai frumos parcă era însă finalul, când epuizaţi, ne lăsam prinşi de iarba moale, în timp ce pământul şi cerul încercau să se oprească. Râsetele şi strigătele de învingători se auzeau de pe deluşul nostru. Vântul bătea încetişor, răcorindu-ne sufletul încins, iar florile dansau pe ritmul bătăilor inimioarelor noastre. 🙂

Azi, din păcate, mă privez de euforia inocentă a acestui joc. Eu am crescut. Prietenii mei au crescut. Cred că, odată cu creşterea noastră, legăturile prieteniei  atârnă încă în copacii de pe deluşul nostru.

Acum avem alte ocupaţii acum. Şcoală. Liceu. Examene. Blog. Iubiţi. Petreceri. Anturaje nepotrivite. Vicii.

Ne-am lăsat prinşi de tehnologie.. Gata. De azi nu mai cădem cu bicicleta, ne julim genunchii în capcanele tehnologiei. Laptopul devine prietenul nostru cel mai bun.El are acum grijă de noi, la fel cum noi avem grijă de el. Ne grăbim cu el imediat la curăţare laptop de praf şi aproape alergăm cu lacrimi în ochi la reparaţii laptop.Nu ne mai putem permite să pierdem şi ultimul prieten.

 

Anunțuri

4 gânduri despre „Copilăria. Singurul paradis pierdut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s