Drumurile. Un du-te vino încărcat de sentimente

Vreau o stare, o persoană, o bătaie de inimă mai rapidă care să mă smulgă din rutina asta monotonă în care am căzut. Credeam că numai toamna are darul de a mă umple de melancolie, dar se pare că şi Miss Spring se bucură de această aptitudine.

Vreau un suflet cald, dornic de căldura şi emoţia vechiului meu sufleţel. Vreau să umplu pagini despre noua mea fericire, să-mi reînnoiesc visurile, să-mi întăresc speranţele, să-mi încarc cuferele cu noi amintiri. M-am săturat de cele putrezite. Vreau ca fericirea mea să aibă un nume, ca inima să-mi tresalte de emoţie. Vreau ca sufletul meu să alerge necontenit  alături de fluturii unei noi iubiri. Vreau un suflet alături de care fiecare zi să aibă propria poveste încâtătoare.

Resimt, însă o uşoară teamă scriind despre  acest vis   această dorinţă. Iar îmi expun sufletul. Parcă aud, încă de pe acum, toate dezacordurile mormăite şi jignirile aduse asupra felului meu de a scrie. Într-adevăr, nu mă pricep. Cu siguranţă nu excelez. Dar fac ceea ce îmi place. Îmi urmez un vis mai vechi, iar în privinţa aceasta excelez.

” – Atunci de ce scrii, dacă nu ai talent?

Pur şi simplu, pentru că îmi place să-mi aştern gândurile pe hârtie.

– Îmi place să le văd, pentru că altminteri rămân invizibile.

Dar de ce faci un lucru la care nu te pricepi?

Dumneavoastră vă pricepeţi la toate lucrurile pe care le faceţi?

Da, a spus el după o clipă de gândire. „

E ciudat cum am ales să-mi expun din nou sufletul, în locul neliniştilor şi îndoielilor mânzgălite iniţial. Lucrez de ceva vreme la acest articol. L-am întors pe toate părţile. Am şters, am tăiat, am mototolit şi aruncat fiecare încercare. Realizasem, iniţial, un articol greu, prea încărcat; un articol ce-mi urla retragerea din această comunitate. Aveam de gâd să renunţ. O parte din mine încă îşi doreşte asta. M-am pierdut apoi într-un articol mult prea deprimant, chiar şi pentru mine.

Credeam că mă voi descurca binişor fără fundaţia de care-mi sprijineam toate zidurile, dar se pare că m-am înşelat.

Anunțuri

Povestea unui tort zâmbăreţ

Cath, o femeie şi o soţie minunată, o prietenă adevărată, este protagonista acestei povestioare reale. După ce prietena ei cea mai bună a pierdut lupta cu cancerul, Cath a tot încercat să-i salveze pe bieţii îngeraşi pe care tânăra mamă i-a lăsat în urmă. În cele din urmă, a decis să le pregătească o surpriză dulce. A pregătit un tort simplu, a trasat un zâmbet larg pe suprafaţa acestuia şi l-a aşezat frumos în faţa casei lor. S-a ascuns puţin mai departe, în spatele unui tufiş, emoţionată, dar pregătită pentru a le prinde zâmbetele.

De atunci, Cath gătea zilnic câte un tort zâmbăreţ. Avea grijă să-l „uite” la uşa oamenilor ce au uitat să mai zâmbească.

Câte unul pentru fiecare copilaş orfan, pentru fiecare polţist sau pompier care s-a rănit în urma unor accidente teribile, pentru fiecare părinte singur şi îndurerat, pentru fiecare bătrân solitar şi bolnav, pentru fiecare persoană care a pierdut cândva o bătălie.

Un tort simplu, dar atât de special. Pentru toţi aceşti oameni este semnul începerii unui nou drum, drumul către regăsire, către o speranţă de mult timp uitată. Un zâmbet dulce uitat pe verandă,  ce încolţeşte încetişor în suflet. Acest tort zâmbăreţ a făcut înconjurul lumii. Mai multe cofetării au obţinut reţeta , orice suflet bun şi cald poate sădi un zâmbet, mai mulţi oameni se angajează şi ei în acest proiect.

Ne ajutăm ajutând. 

Cath este un suflet exemplar, iar pentru soţul ei este cel mai preţios dar de la viaţă. Este ea. O tânără dintr-un mic orăşel din America. O bucătăreasă de zâmbete.

Un veac de singuratate

Gabriel Garcia Marquez crează un frumos tablou al unei vieţi modeste într-o comunitate sătească definită prin simplitate.
„Un veac de singuratate” este o carte specială, cu mormane întregi de lecţii de viaţă, o carte minunată, plină de promisiuni, magie şi mister.
M-a captivat pe loc. Parcă m-a prins strâns de mână şi m-a aruncat în centrul acţiunii, alături de personaje.M-a găsit însetată după cunoaştere şi aventură. Mi-a redat, ca un bun prieten, ceea ce căutam. Mi-a creat panorama unui război, mărturiile unui soldat, imaginea, frica, resemnarea celor care erau executaţi în faţa unui perete rece de piatră. De multă vreme aveam nevoie de o aşa carte. Am uitat să respir printre nenumăratele aventuri.
Romanul trasează proiectul existenţial al José Arcadienilor şi Aurelienilor.
Am petrecut fiecare oră în odăiţa lui Melchiade, alături de José Arcadio Buendía, fondatorul satului Macondo, un sătuc uitat de civilizaţie, aruncat între mlaştini, păduri şi munţi; am tresărit la fiecare experiment eşuat şi am aprins rapid un zâmbet larg pentru fiecare descoperire fascinantă. Am stat cu el, legaţi de castanul bătrân din curte, discutând în şoaptă despre viitoarele proiecte şi descifrarea manuscriselor lui Melchiade, ţiganul bătrân care aducea mereu în iunie câte o altă invenţie adusă din „Lumea de afară”.
Primii au fost cei doi magneţi pe care José Arcadio Buendía i-a cumpărat imediat. Aceştia au fost urmaţi de o lupă, o oglindă, proteza dentară, un covor zburător etc. Acesta a fost inceputul, lansarea lui în cadrul descoperirilor.
Trebuie să precizez că José Arcadio Buendía era în deplinătatea facultăţilor sale mintale.
Am luptat pe front alături de colonelul Aureliano Buendía. Am participat mândră la toate cele 32 de războaie pierdute şi la fiecare tratat încheiat. De asemenea, am fost alături de el în nenumăratele vizite ale morţii. Am asistat şi la moartea celor 17 fii ai săi, însemnaţi cu o cruce de cenuşă pe frunte. Cruce ce le-a adus moartea, din păcate. Am călătorit alături fratele său, José Arcadio, plecat să străbată lumea.
M-am frământat de grija lor alături de Ursula, mama lor,o femeie puternică, stăpâna familiei, dar și membrul care trăiește de-a lungul celor mai multe generații. În jur de 114 sau 122 de ani.
Am pregătit alături de ea animăluţe din zahăr ars.
Am încercat să ghicesc taina secretelor Rebeccăi, fetiţa trimisă de nişte rude îndepărtate în casa Buendía. Am participat şi eu la iniţiativa Ursulei de a o opri din a mânca pământ.
Am urzit planuri alături de Amaranta, prima fiică a soţilor Buendía, pentru a o rupe legătura dintre Rebecca şi Pedro Crespi, un pianist visător.
Şi am avut şanse de izbândă.
Aceasta s-a căsătorit cu José Arcadio, întors din lunga călătorie alături de ţigani, mai frumos, mai tânăr şi mai puternic ca niciodată. S-au căsătorit în ciuda temerilor Ursulei cum că s-ar naşte copiii cu coadă de purcel din cauza gradului de rudenie dintre cei doi. Am urmărit cursul vieţii fiecărui Aurelian şi Arcadian. Am tresărit la uciderea lor şi am zâmbit alături de toţi cei care au avut succes.
Am aşteptat cu nerăbdare alături de ei să se oprească ploaia de rău-augur, ce a ţinut aproape 5 ani, urmată apoi de mai bine de 10 ani de secetă îndelungată.
Fiecare personaj a avut de câştigat şi de pierdut. Fiecare şi-a purtat amprenta unui veac de singurătate.
Melchiade se întorsese din lumea morților, deoarece nu putuse îndura singurătatea.
José Arcadio Buendía şi-a cărat singurătatea legat de castanul din curte.
Rebecca, după uciderea soţului ei, şi-a purtat singurătatea în casa cumpărată de José Arcadio, atacată de mii de buruieni şi insecte.
Amaranta, după câştigarea lui Pedro Crespi, a refuzat căsătoria cu el şi cu un colonel prieten cu fratele ei, şi-a îngropat singurătatea ocupându-se de creşterea copiiilor ce se năşteau în casa părintească.
Încet, încet, asistam la pierderea a câte unui personaj.
Gemenii, fii lui Arcadio şi Santa Sofia de la Piedad, José Arcadio al II-lea şi Aureliano al II-lea, au murit în acelaşi timp, unul împlinit, mulţumit de viaţă, iar celălalt cu regretul că nu a reuşit să dezlege tainele manuscriselor lui Melchiade.
Peste ani şi ani, casa a rămas goală, doar Aureliano, fiul lui Mauricio Babilonia şi Renata Remedios şi Fernanda Daza, bunica acestuia, se mai luptau cu insectele şi buruienile.
Aureliano era şi el vrăjit de tainele manuscriselor; ajunsese mai departe cu descifrarea lor decât orice Buendía.
Moartea nu o ocoleşte nici pe Fernanda, găsită moartă în propria cameră de către Aureliano. Fiul acesteia, José Arcadio, se întoarce acasă pentru a-şi înmormânta mama. Acesta este singurul care găseşte comoara ascunsă de Ursula, pe care o pierde însă din neglijenţă.
Între timp, Aureliano nu mai acorda atâta importanţă manuscriselor.
Odată cu sosirea mătuşii sale, Amaranta Ursula şi a soţului ei Gaston, încep şi frământările şi dorinţele carnale ale acestuia.
Începe o aventură cu Amaranta Ursula, rodul pasiunii lor fiind un copil cu codiţă de purcel. Temerile Ursulei s-au adeverit.
Într-o zi însă, Aureliano află taina mult-dorită a manuscriselor. Un veac se scursese. Ultimul..Ultimul veac de sigurătate, căci Aureliano şi Macondo plus taina manuscriselor au fost înghiţiţi pe vecie. 🙂