Mai, mai stai!

Mai, mai stai!

Niciodată primăvara nu s-a jucat atât de frumos cu sufletul meu. Am simţit puterea şi frumuseţea orbitoare a fiecărei floricele parfumate, speranţa şi veselia infinită a copăceilor, am adunat în suflet toate acestea, plus emoţiile infinite ale fabulosului cer.

Ce-ai făcut cu sufleţelul meu, Mai? Îţi spun, încă de pe acum, că toamna este stăpâna lui. Însă şi tu îmi eşti drag. Îmi eşti atât de drag..   Luna trecută, o emoţie puternică îmi smulgea violent stelele de pe cerul meu sărac. O vagă inspiraţie a tipărit trei articole slăbuţe. Tu ai creat o mare de nostalgii şi de emoţii frumoase, de neuitat. Ai rupt bucăţi din primăvara ta şi mi-ai împodobit sufletul, inima, mintea şi casa. Te-ai jucat şi pe blogul meu, ceea ce a dus la realizarea a şapte articole de care sunt extrem de mândră. Nu am apucat să-ţi urez un cald „Bine ai venit! ” şi nu vreau să-ţi urez niciun trist „Adio! „. Îţi cer, cu o prea mare doză de îndrăzneală şi egoism, să-mi cauţi în suflet, să-l asculţi, să-l înţelegi, să faci ce poţi cu el.

Mai stai, Mai!

Timpul mă fugăreşte prea rapid. Simt că ratez lucruri, oameni şi momente mult prea frumoase. Ştii cât de mult doresc să-mi umplu cufărul cu amintiri. Vreau să-mi dai, cât mai stai, o iubire frumosă de primăvară. Dar tu pleci, la fel şi primăvara.. Te duci cu dragostea mea.. Pleci încărcat de visurile mele, de puţinele trăiri, de miile de stări efemere. Te împovărez, fără umbră de regret, de tot ce mi-a îngreunat sufletul. Iar tu, prin simpla ta plecare, îmi apeşi un bolovan prea greu pe suflet.

Adio, Mai!     Adio, primăvară!

Dincolo de graniţă

Dincolo de graniţă

Milioane de români privesc cerul de dincolo de graniţă. Milioane de români au decis că ţara noastră este săracă, că nu mai are nimic de oferit, că şi-a epuizat containerele de posibilităţi. Milioane de români au trecut frontiera împovăraţi de bagaje cu haine, mâncare şi amintiri. Milioane de copii au rămas în urmă, agăţaţi de o amintire. Suflete îmbibate de dor. Bani mânjiţi de lacrimi.  Momente unice risipite. Aniversări ratate. Destine întrerupte.

Alimentăm sufletul cu putere, răbdare şi curaj, dar resursele se epuizează rapid. Dorul şi durerea le înlocuiesc. Teama alungă luminiţa vagă a unei benzinării de visuri. Şi iar se face întuneric.. Stelele căzute nu ai sunt dorinţe, ci doar stele sinucigaşe. Aşteptarea roade fără oprire din suflet. Un zgomot asurzitor ce provoacă nebunie. Mirosul singurătăţii putrezeşte în suflet. Responsabilităţi împovărează umeri slabi. Ochi goi, trişti, lipsiţi de o emoţie şi de o strălucire aparte. Zilele devin luni, iar lunile ani. Containerele, pline cândva de putere şi energie, sunt goale, prăfuite, mâncate de molii. Parcă nimic nu ar fi zăcut acolo niciodată. Nesiguranţa devine clişeu. Teama se dezlănţuie ca o furtună de iunie. Teama de a trece mai departe. Teama de a nu ceda. Teama de teamă. Visuri contracost.

Luminiţa unei promisiuni deşarte se ascunde în suflet. Dorul este prezent zilnic. Şi se mai numără odată zilele. Se mai calculează speranţele. Se mai adaugă un vis. Se mai pune şi o stea. (Asta era dorinţă). Dar el e tot aici. Roade din suflet.

Steagul României a devenit o iluzie. Se adoptă obiceiurile, sărbătorile şi tradiţiile altei ţări. Se luptă pentru culorile altui steag. Dar acela e.. gol. Se îngrijesc alţi oameni, se luptă pentru alte vieţi, se uită de unde s-a plecat. Şi de cele mai multe ori, România este lăsată în spate. Limba română este închisă în suflet. Tradiţiile şi cultura sunt abandonate.

Dar ţara mea este bogată. Poate nu oferă locuri de muncă suficiente, poate nu schimbă lucrurile, poate nu ne oferă în totalitate ceea ce ne dorim. Păstrează însă toată esenţa existenţei noastre. Promite a ne veghea visurile şi a păstra fiecare amintire. Se angajează să ne fericească sufletul. Culorile ei îmi sunt marcate în suflet, inimă şi minte. România este a noastră, cu bune şi cu rele! Nimeni nu ne va putea lua asta vreodată. La fel cu nici noi nu putem schimba asta.

P.S Te aştept acasă.

O atingere timidă

abstract-computers-keybord-hd-wallpaper-1024x640   L-am primit în 2007. A sosit într-o cutie uriaşă comparativ cu mânuţele mele. Un dar necesar, spuneau părinţii mei. Au avut grijă să-l cumpere în acelaşi timp cu părinţii prietenilor mei. Plănuiam sute de aventuri în legătură cu noul nostru amic. Ascultam, fără să înţeleg, toate instrucţiunile tărăgănate. Aşteptam să rămân singură cu el pentru a-l putea explora nestingherită. Mii de jocuri luceau pe ecran..Am rămas, într-un sfârşit singură cu noul obiect. L-am privit câteva minute, cocoţată pe scaunul înalt.  Am deschis palma şi am atins aproape imperceptibil tastele, monitorul, am mângâiat unitatea, am fixat privirea pe beculeţul verde al boxelor şi am început călătoria. Cu şoricelul în palmă, am ales unul din multitudinea de jocuri atrăgătoare de pe ercan. Mi-am fixat cum am putut eu mai bine degeţelele pe taste, pierzându-mă rapid în magia jocului. Eram doar eu şi noul meu prieten, dar ne distram pe cinste. Un întreg univers mi se oferise. Jocurile din copilărie păreau banale comparativ cu ce-mi oferea tehnologia.

Această întâlnire cu ea a fost ca o revelaţie. Înţelesesem avantajele ei, dar acum eram fascinată de ele. Uitasem de ai mei tovarăşi de joacă, de dulcile prăjituri, de iarba moale şi norii pufoşi. În schimb, mă jucam cu Mario, întindeam capcane vecinului meu nemernic, serveam zânele din copacul meu, plimbam oamenii cu maşina şi mă pierdeam printre aventuri alături de Teddy. Am lăsat cerul şi desenele animate în urmă. Mă bucuram din plin de noul meu dar. Copil fiind, nu realizam cât de multe momente unice pierdeam. Nu realizam că-mi irosesc cei mai frumoşi ani. Eram extrem de fericită. Nu mă puteam plictisi de noua jucărie. Mă bucuram, puţin mai târziu, de crema tehnologiei, INTERNETUL. Alte clipe petrecute în lumina calculatorului.

Am pornit de la un simplu televizor alb-negru, cu sute de butoane decolorate, apoi am ajuns la altul de ultimă generaţie, cu sute de canale şi culori, am trecut apoi la un calculator ce era alimentat cu cât mai multe jocuri.

Ce pot spune, tehnologia nu m-a dezamăgit niciodată, deşi mi-a furat din ani. Nu pot spune însă că mi-a distrus copilăria. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Însăşi tehnologia a participat la înfrumuseţarea ei.

Într-o zi prietenul meu s-a îmbolnăvit. Nu ştiam din ce cauză. Nu ştiam ce puteam face. Pe o foicică îngălbenită de vreme se afla numărul pentru service calculatoare.

Am sunat rapid la numărul salvator. Curând, doi bărbaţi au luat bucăţi din calculatorul meu. Am învăţat din nou să mă bucur de lucrurile simple, să urmăresc aceleaşi desene, să mă joc alături de vechii prieteni. Nu după mult timp, prietenul meu s-a întors mai frumos şi mai nou ca înainte. Am primit un număr pentru reparaţii laptopuri  de la cei doi. ” E mai bine să fii precaut”, a spus unul dintre ei în timp ce-mi strângea obrăjorii.

Mi-am reluat vechile activităţi, dar nu cu aceaşi intensitate. Mai târziu deveneam dependentă de noul telefon. Atunci am descoperit liniştea oferită de muzică. Am fost prinsă în plasa tehnologiei. Şi ghici ce? Încă mai sunt. 🙂

Cer un cer

11052439_10152696911501987_6130694897757860052_n

Luna mai este foarte vanitoasă anul acesta. De asemenea, parcă exagerează cu căldura. Mă pierd în mirosul divin al florilor de cireş. Miros ce îmi aminteşte de copilărie. Totuşi, florarul a făcut treabă bună. A împodobit cu grijă fiecare pomişor gol, a dat zâmbet florilor, a colorat parcurile, a dansat cu păsările, a dat cerului cea mai frumoasă culoare de albastru, a pătruns în inimile oamenilor. Tare ocupată luna mai. Dar este ocupată cu cea mai frumoasă meserie – Să aducă primăvara. Din păcate, nu toţi s-au bucurat de mireasma caldă a primăverii. Mai a uitat s-o aducă în spitale, orfelinate, azile de bătrâni, magazine şi hipermarketuri. Da, în hipermarketuri. Chiar acum, pe un raft din colţ, se aprinde o discuţie. Doză către doză.

– Cum miros oare florile? Nu, stai. Spune-mi mai bine..hm.. Spune-i cum este cerul!

– Cerul?

– Da. Vreau să ştiu ce culoare are, din ce textură este alcătuit. Îmi doresc să pot şti cât este de mare, să-i număr stele, să vânez curcubeul. Vreau să privesc fiecare apus şi fiecare răsărit.

– Cerul este o întindere infinită de albastru cald, strălucitor. Este casa norilor şi a soarelui. Este alcătuit din acelaşi material din care sunt ţesute visurile tale.

– Mi-aş dori să-l pot vedea..

– În curând vei reuşi.

– Dar când?

– Răbdare.

– Dar câtă? În fiecare zi cineva vine să-şi ia o doză. Dar niciodată nu sunt aleasă. Nimeni nu mă va cumpăra. Ceilalţi sunt atât de frumoşi şi norocoşi!

– Norocoşi? Sunt, de departe, cei mai ghinionişti.

– Ghinionişti? De ce ar fi? Nu, te înşeli, mamă. Nu au cum să fie..

– Ascultă-mă. Taci şi ascultă-mă. Cu cât stăm mai mult aici, avem timp să ne trasăm mii de visuri, să încercăm milioane de emoţii. Coacem o frumoasă nerăbdare în suflet. Cu cât stăm mai mult aici, cu atât de minunată va fi clipa când vom păşi afară din cuşca asta. Hai, mai spune-mi ce visuri mai ai.

– Am o fabrică de visuri în suflet. Dar tu nu vorbeşti niciodată despre visurile tale. Tu ce visuri ai, mamă?

– Visurile mele..Am unul singur. Visul meu este să-ţi văd visurile tale conturate. Fericirea mea este şi fericirea ta.

– Aş fi vrut să fi fost şi tata aici..

– Tatăl tău şi-a îndeplinit visurile. El a fost ales.

– Dar el de ce nu a numit fericirea lui, fericirea noastră?

– Uneori egoismul nu-şi are scuze. Dar în împlinirea visurilor se cere o anumită doză din această esentă.

– Cum a zâmbit când a văzut cerul?

– A zâmbit cum zâmbea de fiecare dată când zâmbeam noi.

– Din adâncul sufletului?

– Exact. Din străfundurile bătrânului suflet.

Soarele se legăna în josul cerului. Dozele nu-l vedeau din locul retras unde erau înghesuite. Astăzi nu a venit nimeni.. Fiecare zi era mai grea pentru mica doză.

– Mamă, ce voi face dacă tu vei pleca?

– Îţi vei menţine vii idealurile. Nu-ţi vei pierde speranţa nicio secundă, pricepi?

– Dar dacă nu pot? Dacă renunţ?

– Nu. Un luptător nu renunţă niciodată. Nu în mijlocul luptei. Vor fi multe de îndurat, zile de numărat, visuri de adunat, nostalgii apăsătoare, melancolii efemere. Tu vei lupta. Până la capăt.

– Nu voi renunţa, mamă. Promit. Sunt un adevărat luptător.

– Bine, mica mea luptătoare. Mai desenează un vis în suflet. Îmi place să te văd visând.

– Mamă, vreau să ating iarba. S-o miros. S-o simt. Vreau să privesc păsările zburând. Îmi doresc să le aud cântând. Vreau să le văd emoţiile. Vreau să zbor alături de ele. Să dansez printre copacii parfumaţi.

– Foarte frumos. În curând se vor împlini toate. Cum ai dori să fie persoana care le va îndeplini?

– Îmi doresc să fie o persoană frumoasă (sufleteşte), un om iubitor de frumos, de tainele cerului şi de zborul păsărilor, un om dependent culoarea ruginie a apusului, bolnav de lumina călduţă a răsăritului. Un om cald, sensibil. Un om plin de emoţii şi nostalgii. Un om cu visuri măreţe, care vor deveni curând ale mele. Un om cu primăvara în suflet.

Au venit ca o ploaie de vară. Aşteptarea a fost răsplătită. Mamă şi fiică au fost culese din raftul vechi de mamă şi fiică. S-au regăsit cu toţii. Visuri frumoase au luminat cerul. Visuri frumoase s-au înălţat în văzduh, împrăştiate de vântul parfumat. Fericirea era în primăvară. Fericirea este în noi.

Un dans perfect de imperfect

11178557_444814592349679_948996216_nÎn aceaşi zi, în acelaşi părculeţ atacat de primăvară, dar sub parfumul altor flori de măr, exploda o energie, o veselie marcată de o inocenţă infinită. Atent supravegheaţi de frumoasele mămici grijulii, cei trei copii dansau cu primăvara. Mirosul crud al sufletelor lor înmiresma tristeţea parcului. Gustam cu toţii din puritatea zâmbetelor, din naturaleţea şi simplitatea gesturilor, din frumuseţea perioadei de aur. Simţeam o nostalgie puternică, dureroasă, o dorinţă arzătoare de a mă întoarce la mirosul crud al propriei copilării. Îi priveam lacomi, în timp ce sute de stări ne fugăreau sufletul.

Cuplul cu infinitul alături era nostalgic. Îşi fixaseră privirea asupra lor. Îşi aminteau de nepoţii sau copiii lor. Ori mai degrabă îşi trasau amintirea propriei copilării. Copiii însă, nu-şi dădeau seama de admiraţia şi nostalgia stârnită.

Chipuri calde, trăsături blânde, mâini pătate de ciocolată, priviri curioase aruncate pe furiş. Se crea un contrast sublim. Genunchii noduroşi se luptau cu cei juliţi, chipurile ridate se întreceau cu finii obrăjori, sufletele împlinite concurau cu sufletele crude. Fiecare căţel era mângăiat de mâinile fine, fiecare floare căzută provoca un hohot de râs, fiecare moment devenea o amintire. Copiii se jucaseră cu timpul. L-au oprit. Pentru ei. Pentru mine. Pentru noi.

Peste ani şi ani vor ajunge aici, mai bătrâni, mai experimentaţi, buni cunoscători ai vieţii şi ai oamenilor. Vor căra cu greu fiecare joc, vis, dorinţă şi amintire. Îşi vor spune poveştile, dansând din nou cu primăvara. Îşi vor găsi o alinare în acest loc; locul de joacă devine locul trăirilor şi al revelaţiilor. Prinsesem, de fapt îmi dăruiseră prezentul, trecutul şi viitorul.

Pe ei nu îi fugăreşte timpul. Pe ei nu-i va atinge răceala ploii. Pe ei îi va saluta cerul.

O poveste necunoscută

11187638_444814602349678_1011314035_oSub flori de măr, pe o bancă la umbră, izolaţi de mirosul oraşului, doi oameni se bucură de ei şi de primăvară. Pomul, singura mişcare din acest tablou, mai scutura metodic câteva floricele parfumate pe pălăria doamnei şi pe pantofii lustruiţi ai domnului. Un iz de împlinire plutea deasupra lor. Îmi ataca delicios sufletul. Vreau să cred că erau împliniţi. Vreau să cred că încă se mai iubesc cu aceaşi intensitate nebună, că încă cred că destinele le sunt legate pentru totdeauna. Au cumpărat infinitul împreună. L-au aşezat parcă cu ei, acolo, pe banca veche.

Vârsta înaintată, extrem de frumoasă, magică, plină de nostalgii şi amintiri răcoritoare înfrumuseţa şi mai mult micul parc. Sunt fericiţi. Ştiu asta. Anii întregi de experienţă acumulată separat, dar mai ales împreună, trebuie să le coloreze sufletul după tiparul fericirii. Mii de poveşti vor fi relatate nepţilor şi strănepoţilor, cocoţaţi pe genunchii noduroşi, bolnavi de la atâtea plimbări.

Urmăreau cu aceaşi nostalgie ca a mea grupurile zgomotase de copilaşi veseli, flămânzi la chemarea naturii. Ascultam cu toţii zgomotele primăverii, copii şi bătrâni, adulţi şi adolescenţi, din toate colţurile părculeţului. Cuplul cu infinitul alături rămânea în continuare tăcut. Privirea mai alerga prin parc, iar mâinile se mişcau leneşe, ca la un semnal neauzit. Tăcerea lor îmi crea  minunată pace interioară. O stare frumoasă ce nu poate fi descrisă în câteva cuvinte simple, roase de emoţie. Din când în când mai treceau cunoscuţi de-ai lor, oameni dragi pe care-i salutau zâmbind.

Cuplul tăcut din parc…

Bunicii unor nepoţi năzdrăvani, iubitori de dulce, însetaţi după aventură şi cunoaştere, încărcaţi de aceaşi linişte frumoasă pe care o vor descoperi şi dărui mai târziu. Părinţii unor adulţi responsabili, părinţi la rândul lor. Sute de stări îmi aleargă prin suflet. Sunt sigură că ieşirea lor în parc se va încheia cu o plimbare lungă, în timp ce soarele se grăbeşte să se îngroape în josul dealului.

Parcul..Banca..Copacul..Florile..Doi oameni tăcuţi..Magia unui infinit.. Ziua..

Doi oameni pe care nu-i pot uita. O zi parfumată de nostalgiile lor îmi rămâne însemnată în suflet ca un fier încins. Un infinit doar al lor.

Dorinţe la apus

20150411_195428Avioanele murdăreau şi mai mult cerul mânjit de culoarea apusului…Avioane..Cu ani în urmă le numeam dorinţe.. Dar acum erau doar avioane.. Le urmăream zborul lin şi mă întorceam să privesc dâra argintie pe care o lăsau în urmă. Doar simple avioane de pasageri sau de mărfuri..

Nu mai alergam după ele. Nu-mi mai agitam mâinile pentru a le saluta. Nu mă mai grăbeam să închid ochii şi să rostesc dorinţa pe care sufletul mi-o şoptea. Nu mai fredonam cântecele vesele, nu-mi mai doream cu aceaşi ardoare să zbor. Doar le urmăream tăcută zborul liniştit, umplându-mi sufletul de nostalgie. Nostalgia celor mai frumoşi ani..

Ce mă împiedica să-mi pun dorinţa pe care sufletul mi-o şoptea?  Ce mă împiedica să alerg din nou după ele, să cânt veselă în timp ce-mi roteam mâinile într-un salut grăbit şi stângace. Poate răspunsul era chiar acolo, poate strălucea în dâra groasă a avioanelor ce murdăreau nestingherite cerul. Poate fericirea mea era chiar acolo..între acele bucăţi de metal. Tipul acela de fericire după care tânjesc. Poate acolo era răspunsul la toate întrebările mele. Ale mele.. Ale fiecărui om care a încetat să mai privească avioanele ca pe nişte dorinţe ascunse.

Am încetat să sper? Am obosit? M-am resemnat?

În acelaşi timp, copăceii mai scuturau câteva floricele parfumate. Parcă încercau să acopere cu mirosul lor, al florilor de mai, izul apusului şi al avioanelor, al dorinţelor arse şi al unei îndepărtate fericiri.

Avioanele înaintau cu aceaşi viteză.. La fel ca gândurile ei. Ca soarele ce se îneca în josul cerului. Ca florile ce părăseau pomii, lăsâdu-i goi şi trişti din nou..Planau uşurel către sol..se uneau într-un covor parfumat de flori vii, dar moarte. Ca viaţa ce se scurge treptat cu fiecare secundă. Ca speranţa ce ne părăseşte încetişor sufletul. Ca visurile ce pleacă nemulţumite – visuri ce ne-au rămas mici. Altele au putrezit în noi, în adâncul sufletului.. Visuri, amintiri, promisiuni, speranţe, doruri, regrete – toate se târau cu aceaşi viteză.

Câteva păsări planau, curajoase, printre avioane. Se duceau către soare, cântând fără jenă, umblau prin copaci, desprinzând alte flori în saltul neatent către un alt pom. Sunt invidioasă pe libertatea şi curajul lor, frumuseţea şi veselia infinită, încrederea şi posibilitatea unui alt început. Sunt invidioasă pe ele, stăpânele cerului.

Pomişorii sunt trişti. Sunt scuturaţi de visuri, dorinţe şi încredere, frumuseţe şi prospeţime. De magicile flori parfumate.. Fericire temporară. Pentru ei. Pentru mine. Pentru fiecare dintre noi. A cui este vina? A mea? A lor? A apusului? A avioanelor? A vântului? A florilor? A păsărilor sau a primăverii?