Dorinţe la apus

20150411_195428Avioanele murdăreau şi mai mult cerul mânjit de culoarea apusului…Avioane..Cu ani în urmă le numeam dorinţe.. Dar acum erau doar avioane.. Le urmăream zborul lin şi mă întorceam să privesc dâra argintie pe care o lăsau în urmă. Doar simple avioane de pasageri sau de mărfuri..

Nu mai alergam după ele. Nu-mi mai agitam mâinile pentru a le saluta. Nu mă mai grăbeam să închid ochii şi să rostesc dorinţa pe care sufletul mi-o şoptea. Nu mai fredonam cântecele vesele, nu-mi mai doream cu aceaşi ardoare să zbor. Doar le urmăream tăcută zborul liniştit, umplându-mi sufletul de nostalgie. Nostalgia celor mai frumoşi ani..

Ce mă împiedica să-mi pun dorinţa pe care sufletul mi-o şoptea?  Ce mă împiedica să alerg din nou după ele, să cânt veselă în timp ce-mi roteam mâinile într-un salut grăbit şi stângace. Poate răspunsul era chiar acolo, poate strălucea în dâra groasă a avioanelor ce murdăreau nestingherite cerul. Poate fericirea mea era chiar acolo..între acele bucăţi de metal. Tipul acela de fericire după care tânjesc. Poate acolo era răspunsul la toate întrebările mele. Ale mele.. Ale fiecărui om care a încetat să mai privească avioanele ca pe nişte dorinţe ascunse.

Am încetat să sper? Am obosit? M-am resemnat?

În acelaşi timp, copăceii mai scuturau câteva floricele parfumate. Parcă încercau să acopere cu mirosul lor, al florilor de mai, izul apusului şi al avioanelor, al dorinţelor arse şi al unei îndepărtate fericiri.

Avioanele înaintau cu aceaşi viteză.. La fel ca gândurile ei. Ca soarele ce se îneca în josul cerului. Ca florile ce părăseau pomii, lăsâdu-i goi şi trişti din nou..Planau uşurel către sol..se uneau într-un covor parfumat de flori vii, dar moarte. Ca viaţa ce se scurge treptat cu fiecare secundă. Ca speranţa ce ne părăseşte încetişor sufletul. Ca visurile ce pleacă nemulţumite – visuri ce ne-au rămas mici. Altele au putrezit în noi, în adâncul sufletului.. Visuri, amintiri, promisiuni, speranţe, doruri, regrete – toate se târau cu aceaşi viteză.

Câteva păsări planau, curajoase, printre avioane. Se duceau către soare, cântând fără jenă, umblau prin copaci, desprinzând alte flori în saltul neatent către un alt pom. Sunt invidioasă pe libertatea şi curajul lor, frumuseţea şi veselia infinită, încrederea şi posibilitatea unui alt început. Sunt invidioasă pe ele, stăpânele cerului.

Pomişorii sunt trişti. Sunt scuturaţi de visuri, dorinţe şi încredere, frumuseţe şi prospeţime. De magicile flori parfumate.. Fericire temporară. Pentru ei. Pentru mine. Pentru fiecare dintre noi. A cui este vina? A mea? A lor? A apusului? A avioanelor? A vântului? A florilor? A păsărilor sau a primăverii?

Anunțuri

4 gânduri despre „Dorinţe la apus

  1. In ultimul timp, lucrurile au prins o forma frumoasa in viata mea.
    Iar fericirea, am invatat ca este aici si acum, in noi si in tot ce ne inconjoara, doar ca nu vrem sa o vedem, asteptam ceva de care suntem constienti ca nu va veni niciodata.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s