Scrisul nu învie. Îngroapă.

Încerc să mă pierd în mirosul  cireşelor de iunie. Trebuie să-mi distrag sufletul, să-l pot lega de un copac pentru a-i smulge visurile şi să pot trăi odată clipa. Scriu mânată de o amară obligaţie. Sub pomul din curte ce aruncă gândăcei pe foaia mea albă, cu apusul soarelui de vară în spate, o stupidă încurcătură de gânduri vrea să se închege într-o poveste.

Nu vreau să trăiesc cu un suflet plin de regrete. Nu voiam. Am deja prea, prea multe. Regrete inutile de care puteam scăpa foarte uşor dacă făceam ceea ce trebuia atunci când trebuia. Pe scurt, mă apasă regretul zilei în care nu am fost, al clipei netrăite, al unui sentiment înăbuşit, al celui mai frumos vis abandonat. Realizez, de fapt mărturisesc, ştiam asta de multă vreme, că nu am făcut nimic în scurta mea viaţă. Nu m-am jucat cu clipele, cu anii sau cu lunile. Am reuşit să nu realizez ceva în 17 ani. Numai copilărisme şi visuri abandonate pe şosele prăfuite. Numai clipe netrăite de care îmi amintesc cu mare regret.

Pentru prima dată, îmi este prea scârbă de propria persoană pentru a putea continua să mai scriu despre gesturile puerile, lipsite de raţiune, să mai arăt cât sunt de patetică. Am scris acest articol pe o foaie doar pentru a mă pedepsi . E mai personal atunci când îmi conturez singură cuvintele; le dau formă şi mă chinui cu greutatea lor chiar înainte de a mă strivi. Ca liniştea dinaintea furtunii..

Să mai recunosc că vreau să renunţ la tot sau e deja evident? Să pun cireaşa pe tort? Sunt prea dezamăgită de mine şi probabil ar trebui să mă opresc aici, să închei acest capitol, să termin odată povestea asta ieftină şi să ard cartea; să ajung să nu mai am nimic, să mai sufăr odată până la epuizare, să regret şi mai mult această faptă alături de celelalte. Măcar am făcut ceva. Poate mă voi bucura de alt tip de regret: regretul unei fapte necugetate. Poate ar fi mai bine. Mă descurc parcă mai bine să fiu mai rău decât să obosesc să mă menţin pe drumul cel bun. Drumul bun construit de mine. Construit cu atâta trudă..

Încă nu m-am hotărât dacă să renunţ definitiv sau dacă este doar o prostie temporară, dar am nevoie de o pauză. Blogul nu îl şterg. Nu mă lasă inima. Îl ascund undeva, într-un colţ din suflet. Poate scrisul chiar m-a îngropat..