Scrisoarea unui om singur

Scrisoarea unui om singur

Dragă suflet,

îţi scriu ca unui necunoscut. Nu te superi, nu? Mă eliberez de cuvintele grele şi murdare. Le ştii şi tu. Şi pe tine te dor.. Mie mi-au îngăurit pieptul.

Sunt singură. Sunt singură şi asta mă doare mai rău decât ieri. Sunt singură şi pereţii ăştia nu-mi mai primesc lacrimile pe ei. Unde le înghesui acum? Spune-mi tu. Eşti mai mare. De când mă ştiu, m-am temut de singurătate. Nu mai e în spatele meu, nu-mi mai suflă în ceafă, ci-mi râde în nas. Haide, o ştii şi tu. Şi pe tine te sperie.

Poate te întrebi cum sunt singură, când mă laud cu atâţia oameni dragi. Da, îi am, nu mint, dar ştii, îi vreau aproape, fizic şi sufleteşte; îi vreau aici, nu la zeci de kilometrii distanţă de trupul ăsta obosit şi de un suflet trist. Cer mult, aşa-i? Dar, chiar şi aşa, tot vreau pe cineva. Vreau să am cu cine să trăiesc clipa, să râd, să glumesc, vreau să mă pot îndrăgosti, să fiu din nou eu cea veselă, să nu mai am goluri în piept. Vreau asta până nu va fi prea târziu. Până nu mă pierd de tot.

Câteodată mai uit şi să respir. Privesc poze cu ei, copiii fericiţi. Ei se joacă, ei iubesc, ei călătoresc, ei trăiesc clipele, ei ştiu mirosul fiecărei seri de vară. Ei sunt cu ei. Ei sunt în haite de copii împliniţi. Ei îşi înghesuie amintirile în cufere, pe când eu stau cu ele goale, de parcă ar cădea ceva în ele când nu mă uit. De fapt, cad lacrimi şi cuvinte. Ba mă cert, ba mă încurajez. Oricum ar fi, ziua se termină.. goală. Fără nimic pentru mine.

Te întreb pe tine, prefăcându-mă că nu şti, cum pot schimba asta. Precizez că nu am pe nimeni aproape, la propriu. În suflet sunt, dar sunt departe fizic. Ceilalţi au uitat de mine, au alţi oameni alături acum. Mă lasă să mă înec aici, în întuneric. Te numesc străin, mă folosesc de taste şi-mi revărs tot zbuciumul.

Îţi scriu azi, mânată de un dor puternic, de gălăgia camerei binecuvântată doar de lumina calculatorului. Vezi? Nici luna nu-mi mai bate în geam. Îţi scriu cu lacrimi reci în ochi şi pornesc muzica doar pentru a le opri zgomotul infernal. Parcă râd de mine. Îţi mai spun că, în timp ce-ţi scriu asta, mă simt ca un om bolnav, bolnav de o depresie răutăcioasă, bine-cunoscută. Mi-e teamă unde mă vor duce degetele nebune. Mi-e teamă de durerea ce o voi simţi mâine, când voi citi asta. Mi-e teamă, mă înţelegi?

Promit că nu mai scriu aşa urât. Am recitit şi m-am speriat. Ţinem la distanţă aceste episoade, mai ştii? Altfel ajungem iar acolo. Şi teamă mi-e că nu mai ieşim de acolo.

Ce bine era în copilărie! Acum, odată cu trecerea anilor, au trecut şi legăturile noastre. Da, e vina mea. I-am îndepărtat pe unii, am fost împinsă de alţii, iar acum nu mai am cu cine să mă plimb seara, să gust din dulcea răcoare a serilor, să-mi plimb degetul pe cer, agăţându-l de carul mic. Mă învinovăţesc, mă cert, mă supăr pe tine, dar degeaba. Tot noi rămânem. Tot singur. Ba ne mai şi expunem pe aici. Să ne judece şi alţii. Dar ce ştiu ei?

Anunțuri
Omul-cer, paragrafe scrise mai demult

Omul-cer, paragrafe scrise mai demult

Îmi place cerul. (Asta nu mai este o noutate, dar îl ador pe micuţ.) Îmi ador singurul om care mă înţelege. Poate credeţi că sunt nebună, însă cerul este un om. Unul cald, neaşteptat de prietenos, bărbat şi femeie în acelaşi timp, un om încărcat de principii si valori bine bazate, cu un suflet cu margini infinite, sensibil, uriaş de frumos şi blând. Un om pe care-l aşteptam de mult timp.

Dulce ca florile de măr, drept ca un crin, aromat ca un trandafir, bun, înţelegător, amabil, tandru, glumeţ, darnic şi onest.

În el se aude marea, în sufletul lui îşi construiesc visuri păsările nebune; numai el cunoaşte emoţia fiecărei berze, puterea avioanelor, răceala ploii, singurătatea soarelui, imperfecţiunea lunii… sufletul meu. Îmi colora câte un zâmbet. Mi se rupea sufletul. Afişa un nor doar pentru a-l putea privi, pentru a-l saluta, aşa cum obişnuiam să fac. Ghiceam forma şi plecam. Nu mai voiam ca el să-mi citească sufletul. Nu-l mai salutam. L-am tratat cu un egoism nemotivat, neaşteptat.

Zilele trecute s-a descărcat; mi-a aruncat furios toţi picurii suferinţei lui. I-am adunat metodic în suflet, de parcă făceam asta de o viaţă. Îşi vărsa cu furie tot dorul umbrit de nelinişti şi îndoieli. Arunca cu încrederea şi visurile. Bietul meu cer.. Suferea şi nimeni nu ştia. L-am rănit, eu, hoaţa de sentimente a cerului..

Oamenii inconştienţi murmurau să se oprească ploaia aceea blestemată. Tocmai ei, blestemaţii fără de suflet! Ce ştiau ei? Ce ştiau ei că al meu om drag izbucnise într-un război de sentimente? Cum puteau şti că eu eram motivul acele furii? Îl vor putea înţelege cândva?

Sufletul continua să se descarce într-o ploaie fără sfârşit.. Nu-mi pasă dacă sunt considerat un biet copil nebun. Nu-mi pasă că singurul om, considerat neom de cei fără de suflet, mă înţelege mereu şi vorbeşte cu mine. Nu-mi pasă că am renunţat.  Nu-mi pasă că nu le pasă.

Un timpuriu „La mulţi ani!”

Un timpuriu „La mulţi ani!”

Drag om drag,

îţi scriu pentru prima dată, dar îţi scriu cu sufletul. Nu te îndoi o clipă de asta. Nu te îndoi de mine. Nu te îndoi de tine. Nu te îndoi de noi.

Poate nu arăt mereu ceea ce simt, poate îmi acopăr sufletul prea des cu scutul ăsta greu, dar asta nu înseamnă că nu simt. Dimpotrivă. Da, nu ar trebui să fac asta, dar asta ştiu să fac. Iar voi trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, doar suntem o familie. O familie unită, aş vrea să cred. Sunt om, iar oamenii greşesc. Greşesc prea mult..

Îmi amintesc cu drag, cu emoţie, cu împlinire sufletească, toate momentele frumoase şi mai puţin frumoase. Cum ne jucam mereu, mereu împreună, cum ne îmbrăca mama la fel, cum împărţeam jucăriile şi cum ne tratam aventurile. Dacă aş fi fost eu cea mare aş fi descris acum cum îţi strângeam mâinile când te-ar fi adus părinţii acasă. Aş fi vorbit de emoţia momentului. Dar nu sunt. Nu, eu sunt şi voi fi mereu copilul. Sora cea mică, datoare de îmbrăţişări şi pupici. Şi îmi place. Îmi place să fiu cea mică pentru că eu nu m-aş fi descurcat cu o aşa responsabilitate. Ştiu că te-ai bucurat enorm când ţi-am fost prezentată pentru prima dată. Ştiu că nu te-ai întristat că îţi invadam casa şi că-ţi furam din atenţie, iubire şi cadouri. Ştiu că m-ai acceptat şi m-ai iubit. Ştiu că m-ai privit ca pe un dar frumos, ceva ce îţi doreai de ceva vreme. Aşa, un copil, dar mai cunoscător decât mine, mi-ai prezentat lumea. Ai considerat că era de datoria ta. Şi bine ai făcut. Aş avea atâtea să-ţi spun.. Câte un cuvânt pentru fiecare moment..

Am jonglat mai mereu cu rolul de „soră mai mare”.. Ba am fost eu, ba tu. Însă în clipele cruzii mele copilării, doar tu deţineai acest statut. Ceea ce nu mă poate bucura mai mult. Mânuţă în mici palme transpirate.. Aşa ne purtam aventurile. Aşa ne cream amintirile. Aşa mi te voi aminti. Aşa te păstrez ca semn de suflet..

Pe atunci aveam o relaţie mai strânsă. Acum, anii ne-au tăiat drumurile. Au slăbit din legăturile sufletelor. Am crescut, nu ne-am mai jucat, nu ne-am mai prezentat lumea. Am cunoscut oameni, am învăţat lecţii, ne-am făcut alţi prieteni. I-am numit pe ei fraţii noştri.. Încet-încet ne-am depărtat sufletele. Nu mult. Ci puţin. Sesizabil. Am slăbit o legătură ce trebuia întărită. Schimbări de atitudini şi comportament..

Îmi place că am avut pe cineva, şi încă am, care să fie acolo. Mereu. Ai fost şi vei fi. Şi nimeni, niciodată, nu mă poate contrazice, cu atât mai puţin să-mi demonstreze contrariul. Mă bucur că am reuşit să fiu şi eu, în unele situaţii, sora mai mare. Mă bucur că am putut să-ţi prezint şi eu lumea, să fiu lângă tine, să te ţin de mână. Nu pot decât să mă bucur..

De-aş putea să te conving că nu sunt invidioasă pe tine. Nici răutăcioasă.. Nici nepăsătoare.. Dar e vina mea. Altfel nu simţeai asta. Am trimis semnale greşite. Şi câteva cuvinte nu pot schimba asta. Deşi aş vrea. Nu aş putea să am alte stări decât fericire, bucurie şi mândrie. Da, sunt mândră pentru tot ceea ce ai reuşit să realizezi. Sunt mândră de tine! Am arătat, am spus, am dat dovadă de altceva. Scuza mea? Am vrut să te încurajez într-un fel mai ciudat, tratându-te cu scepticism. Nu-mi mai găsesc cuvintele..

Între noi persistă o stângăcie.. în gesturi, comportament şi atitudine. De parcă am fi uitat să mai fim surori. De parcă nu mai ştim să ne arătăm sentimentele, să ne şoptim secretele. Îţi vorbesc cu vocea sufletului. Îmi place cine ai devenit. Îmi place chiar dacă ai câteva defecte pe care nu le îngădui. Dar eşti un om frumos, înzestrat cu forţa sufletului. Un copil mare. Eşti tu.  Responsabilă, inteligentă, timidă, curajoasă şi temătoare, sensibilă, puternică.. 

Te port în suflet. Cu zâmbete în colţ de cer. Nimeni nu te va scoate de acolo. Îţi urez tot binele din lume, fericire dulce, fără nume, fără margini, mult succes, forţă sufletească, zâmbete largi, sincere, clipe infinite, îţi doresc să poţi face tot ce îţi doreşti, tot ce sufletul ţi-a şoptit cândva, temător, tot ce ţi-am spus eu, alţii, că nu poţi să realizezi. Împlinire să ţi se reverse peste suflet. Îţi dau din forţa sufletului meu. Aşez o bucată din mine, una bună, cea mai bună, o lipesc cuminte de cer, să o vezi, să-ţi aminteşti mereu de copilul cu ochi mari. 

Închei, deşi aş mai avea atâtea de zis. Ce ştiu, îţi doresc şi îmi doresc, este să găseşti sensul vieţii, să fii fericită. Să te realizezi. Om, copil şi adult.

Te pup cu drag şi te îmbrăţişez cu forţa sufletului.

Cu drag, cu emoţie şi iubire,

Flori, copilul cu ochi mari.

 P.S: Sper să nu te deranjeze că ţi-am scris azi, şi nu mâine.

Dragă inimă,

Dragă inimă,

Spune-mi că nu am greşit. Garantează-mi că am luat decizia corectă. Promite-mi că nu voi regreta amarnic această decizie. Fă ceva cu sufletul ăsta, mă doare.

Crede-mă, am vrut să spun „Da!”, am vrut să strig acest cuvânt, să alung îndoielile şi neliniştile, să trăiesc clipa. Ştii, poate mult prea bine, mai bine decât ar trebui, cât de mult mi-am dorit asta. Mi-e atât de teamă. Mi-e teamă de regretele amare. Mi-e teamă pentru că nu ştiu care mă va durea mai mult; regretul unei alegeri necugetate sau al unui vis pe care mi l-am ucis singură. Mi-e teamă de o posibilă respingere, de prejudecăţi, de puterea prea mare de a răni a unui om asupra sufletului meu.

E ironic. E ironic cum visam la asta la început. Visam neîncetat, cu forţa sufletului. Mă durea gândul că visul acesta va muri în mine. Iar acum, acum când mi s-a oferit şansa de a-l ţine în viaţă, dau înapoi, ucigându-l. O piatră grea de rău îmi trage cerul în jos.. Simt, simt cum voi regreta dacă ucid chiar eu un vis care, cu ajutorul a două litere, poate pluti la infinit pe culmile sufletului. O să plâng cu dor..

Mă agăţ de un „dar dacă..?”, creând tot felul de scenarii în suflet. Ce ştiu sigur este că mă poate distruge cu doar câteva cuvinte. Şi atunci îmi va muri sufletul, nu doar un vis. Mă gândesc, îmi fac un plan de salvare. Voi numi regretul acesta o teribilă greşeală a tinereţii.

Am amânat cât am putut de mult. Poate până a fost prea târziu. Mi-e teamă că nici acum nu am dat un răspuns concret, deşi mi-am încheiat socotelile cu sufletul. Faţă de mine am recunoscut, dar nu am pronunţat cuvintele. Nici cu vocea sufletului. Încă mai visez la ce s-ar putea întâmpla dacă spun da..

Adulter

Adulter

„Când iubeşti, trebuie să fii pregătit pentru orice, fiindcă dragostea este ca un caleidoscop, din acelea de care aveam când eram copii. E în continuă mişcare şi nu se repetă niciodată.”

Dragostea poate fi cel mai bun medicamnent, dar, de asemenea, poate fi şi cel mai puternic drog. Nu sunt de acord cu adulterul; niciodată nu voi fi. Însă povestea Lindei nu poate trece neobservată sufletului meu. Linda, frumoasa Linda, frumoasa femeie de 31 de ani cu o căsnicie şi o viaţă aparent perfectă, se află la marginea unei prăpastii. O prăpastie construită din propriile nelinişti, îndoieli şi fericiri mimate. O prăpastie adâncă, fără cale de ieşire.

Pe tot parcursul acestei cărţi, nu am văzut o altă latură a Lindei decât cea care mi-a fost prezentată iniţial, a unei nevoi teribile de ajutor, a unei femei încurcată în propriile perfecţiuni. Ceea ce a făcut nu-şi are scuză, dar cine sunt eu să o judec? O relaţie cu fostul iubit din liceu. Ar fi sunat mai bine dacă membrii relaţiei nu erau căsătoriţi. Dar ei, prin relaţia lor, s-au regăsit. Şi-au făcut un bine, aş putea spune, pentru că amândoi, mai mult sau mai puţin, erau pierduţi. Şi-au găsit lumina. Împreună. Apoi s-au separat. Linda, după atâtea vizite la diverşi psihologi, tot se temea de o posibilă depresie. Tot încerca să o compromită pe soţia amantului ei. Cu toate astea, s-a vindecat.

Mi-a fost prezentată la final o dulce împăcare a sufletului. Da, iubirea e puternică, iubirea poate salva vieţi. Acesta a fost cazul Lindei. Iubirea pe care o purta soţului ei a ajutat-o să revină pe drumul cel bun, drumul lor.

„Nu tu îţi alegi viaţa: ea este cea care te alege. N-are rost să te întrebi de ce ai parte de bucurii sau de tristeţi. Acceptă şi mergi mai departe!”

Doar un vierme

Doar un vierme

Am un vierme în suflet. Un vierme cu apetit uriaş, trezit de o ură neaşteptată. Un coleg de cameră răutăcios şi egoist, cu care nu mă pot certa sau bate.

Mai am şi o omidă. Spre deosebire de vierme, acesta este paşnică. Mănâncă doar frunzuliţe uscate din copacii bătrâni. Vrea să se transforme într-un fluture colorat şi liber, dar nu o las. Aş rămâne singură cu viermele dăunător. Plus că nu i-am spus că fluturii trăiesc o singură zi. Nu ar avea timp să iubească şi să fie iubită. Mi-au trebuit 17 ani pentru a colecta amintirea unei iubiri frumoase, de neuitat şi nu am găsit, iar ea, mititica, cum va reuşi?

Aproape că îmi doresc să fie şi ea vierme, dar constat că-i fur libertatea cu egoismul meu. E dreptul ei, iar eu sunt cel mai egoist copil. Ştiu că va reuşi. Sunt convinsă de asta. Va putea să-şi găsească iubirea, să viseze fără limite, să greşească, să regrete, să trăiască după propriile bătăi de inimă.Este puternică, visătoare şi încrezătoare. Are reţeta succesului. Îi dau drumul mâine, dar cu o oarecare îndoială.

Totuşi, mai am un vierme. Nu e ca şi cum aş rămâne singură. Poate reuşim să ne împrietenim. El nu are unde pleca. Îl pot hrăni cu visurile ce mi-au rămas mici şi cu amintiri putrezite. Nu e pretenţios. Da, aşa voi face. Mâine îi dau drumul omizii, apoi mă împrietenesc cu viermele. Sau să mă împrietenesc mai întâi cu viermele?

Oscar şi Tanti Roz

Oscar şi Tanti Roz

De ce iei copii la sânul tău, Doamne? De ce îi iei înainte de a se bucura de ceea ce Tu ai creat pentru ei, pentru noi?

Şi eu încă cerşesc ani din copilărie. Ce suflet egoist..

Oscar, băieţel visător, suflet frumos, ţi-aş da toţi anii mei. Doar, doar să te bucuri mai mult. Dar nu pot şi numai gândul că, înainte de a pleca, tu ai visat, ai sperat, ai gustat din împlinire, îmi mai alungă din vinovăţie. Îţi vorbesc din suflet, ca de la copil la copil. Ştii ceva? Trebuie să-ţi mulţumesc, micuţule. M-ai învăţat o lecţie foarte importantă. De asemenea, tu şi Tanti Roz mi-aţi întărit credinţa. Mă împrietenesc şi eu cu bărbosul.

Parcă te cunosc de-o viaţă.. Hai să ne jucăm împreună. Îi poţi lua şi pe prietenii tăi. Vine şi Peggi-Albăstrea. Bineînţeles că o vom chema şi pe Tanti Roz. Abia aştept să-mi povesteşti cât de departe e cerul şi cât de bine este acolo sus. Mă vezi zâmbindu-ţi?

Hai să facem un pact. De fapt, o promisiune. Urăsc aranjamentele. Promite-mi că-mi vei face mereu cu mâna de sus de fiecare dată când greşesc, când plâng după oameni şi amintiri, când cerşesc din nou ani. Nu mă lăsa să greşesc. Nu întotdeauna. Mai trebuie să învăţ din ele.

Tu, Oscar, ai forţa sufletului. Tu, micuţule, ai învins.

Doamne, lasă copiii să-şi trăiască viaţa! Şi mai dă-i vacanţă inamicului tuturor, Cancerul!