Povestea unui tu

Dragă Tu,

 Îţi scriu acestă scrisoare cu un dor uriaş în suflet.. Un dor matol de mine.. Pe ritmuri de „All of me”, îmi iau rămas-bun de la tine, de la mine, de la noi. Ţi-am mai scris, îţi aminteşti? Ţi-am scris acum opt luni o primă scrisoare în care-mi exprimam sentimentele pentru tine. Îţi mai aminteşti şi că nu ai dorit să o citeşti? Să-mi citeşti sentimentele? Dar ţi-am scris şi îţi scriu, încălcând încă o promisiune făcută sufletului meu. Sufletul meu, cel de a cărui existenţă te-ai indoit. Dar te iert şi de data aceasta. Nu am nevoie de oameni pentru a-mi confirma existenţa sufletului. Ştiu ce deţin, dar aşa cum am spus, te iert.

 Aş fi regina ipocriţilor dacă aş spune că nu a fost frumos. Deşi pentru tine, probabil nu cântăresc nimic, tu rămâi o amintire pentru mine. O amintire ce ocupă două cufere: unul al amintirilor negre şi pe cel al amintirilor frumoase. Am pus acolo totul. Am împărţit, cât am putut eu de bine, deoarece nu ştiam unde ţi-e locul. Am clasificat fiecare gest, clipă efemeră, fiecare gând, pentru a împăca toate părţile sufletului meu. S-au contrazis prea mult. Dar oricum nu-ţi pasă şi deja te-ai plictisit.

 Totuşi, continui. Regret că am ales să tac. Regret că nu ţi-am urlat în faţă toate cuvintele ce-mi ardeau sufletul. Poate mă bucuram azi de nişte răspunsuri. Sunt întrebări şi îndoieli care mă bântuie şi azi . Răspunsul după care sufletul îmi tânjeşte cel mai mult este misterul zilei, acelei zile. Ziua în care, deşi nevinovată, am cedat şi m-am scuzat (pentru ce?), aşteptându-te la locul nostru. M-ai expediat rapid printr-un sms superficial. Aş vrea să ştiu dacă ai fost în braţele alteia, aşa cum mi s-a spus mai târziu sau dacă ai avut o problemă, aşa cum mi-ai jurat. Te-aş fi ascultat o viaţă întreagă, mi-aş fi irosit lacrimile alături de tine, ţi-aş fi dat din forţa sufletului meu..

 Pe atunci aveam forţa sufletului..Acum nu mai am nimic.

 Îmi pare rău că nu ai ştiut ce să faci cu tot ceea ce ţi-am oferit. Ai primit cea mai frumoasă comoară pe care o poate primi cineva: iubirea necondiţionată. Dar nu ai ştiut să o recunoşti. Să o păstrezi.. Ai aruncat-o şi m-ai aruncat. Te iert şi pentru asta. Te iert pentru că am avut aşteptări prea mari de la sufletul tău sărac. Te iert şi pentru că ai ştiut să mă minţi aşa de bine şi frumos.. Şi poate chiar ai avut dreptate. Poate chiar sunt slabă. Dar nu eşti tu în măsură să-mi reproşezi asta. Mi-ai „urat” nefericire şi probleme familiei mele. Le-ai dorit răul. Şi pentru asta nu te  voi ierta niciodată. Mi-ai demonstrat, nu odată, nu de două, ci de n ori cât de întunecat ţi-e sufletul şi ce caracter egoist ai.

Continui chiar dacă mă doare. Bucură-te că după atâta timp încă mă doare. Îţi amintesc că mi-ai strigat şi mie câteva „urări”. Mi-ai promis că nu voi găsi fericirea, că acel el, creat pentru mine nu va veni. Mi-ai asigurat nefericirea şi durerea. Pentru asta, te iert. Nu ai tu cum să ştii ce-mi rezervă mie viitorul. Nu ai cum să ştii că eu voi fi mult mai fericită decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că eu ştiu să iubesc. Te iert pentru fiecare lovitură dată sufletului meu. Mă eliberez de povara iertării, de povara numelui tău pe fundal de bătăi rapide de inimă..

Ţi-aş recunoaşte şi azi parfumul. Chiar şi în cea mai aglomerată mulţime aş şti că eşti acolo. Sufletul meu te-ar simţi. Ochii mei te caută mereu, doar, doar să te mai văd odată. Cândva, oraşul a fost numai al nostru. Dar cel mai frumos lucru posibil este că şi tomnişoara a fost a noastră. Printre frunzele moarte, dar vii, tu aduceai la viaţă cei mai frumoşi fluturi. Primii fluturi.. Îmi amintesc cu un zâmbet şters cum îmi sărutai gâtul cald, parfumat de mireasma toamnei, cum lăsai un mic semn acolo în ciuda protestelor mele. Îmi amintesc cu o durere surdă şi cu un dor scăldat într-o matoleală supremă, cum mi-ai furat primul sărut. Îmi amintesc, involuntar de altfel, cât de bine mi se potrivea capul pe umărul tău, cum îmi mângâiai părul, cum îmi sărutai fin obrăjorii… cum fiecare moment devenea o frumoasă amintire. Îţi aminteşti de ziua când te-am sunat disperată, plângând? Te speriaseşi. Mi-am vărsat toată furia provocată de  doamna de la salon ce mi-a mutilat podoaba capilară. M-am liniştit după ce m-ai asigurat că sunt la fel de frumoasă.

 Îmi aduc aminte şi de clipele în care-mi strigai ce copil sunt. Îţi exprimai mereu dezacordul în privinţa comportamentului meu infantil. De ce ai încercat să mă schimbi? Aşa cum eram, un copil, o persoană imatură cu zâmbete şi visuri mari, te iubeam. Te iubeam cu forţa sufletului.. Mai ştii? Ploaia cădea grea peste noi, îţi răcea buzele, îţi răpea jignirile şi-mi ascundea lacrimile. Ploaia liniştită de octombrie ţi-a splălat paşii noroioşi după ce mi-ai întors spatele, dar nu ţi-a spălat paşii din sufletul meu. Şi azi urmele tale zac pe podeaua amintirilor. În mine se mai vorbeşte şi azi despre tine.

 Mi-e dor de mine cea care eram cu tine. Nu ai observat niciodată cât de mare şi senin îmi era zâmbetul când mă ţineai de mână, când mă încălzeam în braţele tale? Îmi contabilizez amintirile acum că le-am scos din cufere. Ai idee cât de tare a scârţâit capacul? Ai idee cât de tare m-a ars mâna când le-am scos din întunericul de acolo?

Într-o zi, pe banca noastră rece, la locul nostru, privind cerul, mi-ai luat mâna şi mi-ai aşezat-o pe inima ta. Mi-ai şoptit, privindu-mă în ochi, că bate numai pentru mine. Mult timp a alergat sufletul meu ca un nebun pe ale sale câmpii înflorate. L-ai avut în întregime, l-ai avut chiar în palma ta. Tu mi-ai dat bătăi de inimi, iar eu ţi-am dat un suflet. Eu le-am păstrat într-un borcan, dar tu nu ai îngheţat momentul, tu ai aruncat sufletul. Mai sunt îngeraşul tău? Mai sunt buzele mele cele mai dulci? Mai sunt mai frumoasă decât Luna?

 Ai idee de câte ori am vrut să-ţi urlu cât de mult te iubesc? Ai idee cât de mult timp am reuşit să păstrez vii florile de la tine? Chiar după ce ai plecat, după ce totul s-a încheiat, tot mă duceam să le mângâi, să le miros, să le sărut. Chiar după ce tu ţi-a găsit fericirea în alte braţe, continuam să vărs lacrimi când o petală se desprindea de celelalte, căzând învinsă pe gresia rece. Ai idee cât de mult m-a durut? Ai idee cu câtă furie şi durere le-am distrus în momentul în care am aflat adevărata ta faţă?

Poţi aplauda acum. Vin momente interesante.

Am decăzut cum nu credeam vreodată. Chiar şi astăzi, copacul, banca, florile, locul, îmi provoacă lacrimi neplânse când mai trec pe acolo. Acolo unde m-ai lăsat. Nu te-a durut inima să mă laşi singură cu cerul acela de iarnă mohorât? Îmi era atât de frig! Trecătorii mă priveau cu emoţie, cu amuzament, teamă, durere, dor, alţii mă judecau, iar alţii căutau să mă înţeleagă. Mă priveau cum îţi chemam paşii înapoi. Îmi auzeau lacrimile când se spărgeau violent de sol. Tu de ce nu le-ai auzit? Fiecare lacrimă m-a durut îngrozitor. Mi-am purtat dezordonat durerea. Mă cufundasem în mii de stări. Şi niciuna potrivită. Te voiam înapoi. Îţi aminteşti cum ai trecut a doua zi pe lângă mine? Te-ai comportat tare ciudat, ca şi când nu m-ai fi cunoscut nicicând. Niciun zâmbet, nicio privire. Niciun amărât de „Hei!”, aşa cum obişnuiai să-mi spui. Am alergat să pătez alt loc cu lacrimile mele, dar nu-ţi pasă. Mi-ai fi spus ceva când mi-ai văzut ochii umflaţi şi roşii de la plâns şi cearcănele violet. Nu ne numim străini cu amintiri comune pentru că doar eu am bunul-simţ şi forţa pentru a recunoaşte mica noastră infinitate.

Te-am urmărit cu privirea prin toate colţurile oraşului. Apropo, te-am văzut acum o lună cum consolai o fată. Îi ştergeai tandru lacrimile şi-i răpeai suspinele. Chiar şi atunci, după un car de vreme, inima mea parcă s-a oprit. Îmi abţineam cu greu lacrimile când am trecut prin faţa voastră. Mi-am obligat picioarele să înainteze în timp ce-mi înghiţeam lacrimile. Mie de ce nu mi-ai şters lacrimile? Pe mine de ce nu m-ai îmbrăţişat aşa de strâns când sufletul îmi sângera? Îţi alimentez satisfacţia de a mă vedea învinsă, şi-ţi mărturisesc că şi azi, după atâta timp, lacrimile mele poartă numele tău. Îţi scriu azi, acum, cu lacrimi în ochi şi cu un suflet gol.

După ce mi-ai călcat sufletul în picioare, pe toate laturile sale, am luat-o pe alte drumuri. Drumuri greşite, al căror pietriş nu credeam că-l pot testa vreodată. M-am răzbunat pe tine, pe mine, pe neputinţa şi pe ghinionul meu.

Dragă tu, îţi mai alimentez satisfacţia şi-ţi mărturisesc că  ajunsesem atunci să-mi blestem sufletul, clipele, minutele, zilele, săptămânile.. Te-am urât cu toată ura de care am fost capabilă. Dar nu te îngrijora, azi ura mea se canalizează către altcineva.

Îmi pare rău că nu am realizat de la bun început cât de gol ţi-e sufletul. De ce nu ţi-am simţit sărăcia sufletescă când te-am strâns în braţe? Iar tu, tu de ce nu ai adulmecat parfumul copilăriei în părul meu? De nu m-ai scutit de tone de suferinţă, dacă tot aveai de gând să mă părăseşti aşa? De ce mi-ai amăgit sufletul? Hoţ nenorocit de sentimente. Cine îţi încălzea patul în timp ce-mi înşelai sufletul cu mesaje false? „Sunt la duş…”, ” A venit mama la mine”,  „Am adormit”.  Cine m-a înlocuit în acele momente? De ce nu mi-ai spus? Măcar de-aş şti dacă relaţia asta nu a fost altceva decât o glumă. Măcar de-aş şti rolul cărui animal de la circ l-am jucat.

Nu te iert că m-ai înşelat. Nu te iert niciodată pentru că mi-ai instalat o aşa îndoială în suflet.

 Spre deosebire de tine, eu îţi urez fericire. Toate tipurile de fericire. Dar vezi, să fie atât cât meriţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Îmi pare rău că am crezut în tine, că am crezut că poţi mai mult. Îţi mulţumesc pentru cea mai frumoasă toamnă, chiar dacă am plătit prea scump pentru ea.

 Cu tupeul celor şaptesprezece ani, îţi doresc să realizezi într-o zi cât de mult te-am iubit. Vreau să realizezi că în braţele mele puteai găsi fericirea supremă. Fereşte-te de ziua în care-mi vei duce dorul. Tu nu ai putea suferi ca mine.

 Cu „My immortal” în surdină închei şi acest capitol din viaţa mea.  1788 de cuvinte, patru foi mânzgălite faţă-verso şi o rezervă consumată. Atât am mai avut să-ţi dau.

P.S: Azi era ziua noastră.

~ Flori R.