Scrisoarea unui om singur

Dragă suflet,

îţi scriu ca unui necunoscut. Nu te superi, nu? Mă eliberez de cuvintele grele şi murdare. Le ştii şi tu. Şi pe tine te dor.. Mie mi-au îngăurit pieptul.

Sunt singură. Sunt singură şi asta mă doare mai rău decât ieri. Sunt singură şi pereţii ăştia nu-mi mai primesc lacrimile pe ei. Unde le înghesui acum? Spune-mi tu. Eşti mai mare. De când mă ştiu, m-am temut de singurătate. Nu mai e în spatele meu, nu-mi mai suflă în ceafă, ci-mi râde în nas. Haide, o ştii şi tu. Şi pe tine te sperie.

Poate te întrebi cum sunt singură, când mă laud cu atâţia oameni dragi. Da, îi am, nu mint, dar ştii, îi vreau aproape, fizic şi sufleteşte; îi vreau aici, nu la zeci de kilometrii distanţă de trupul ăsta obosit şi de un suflet trist. Cer mult, aşa-i? Dar, chiar şi aşa, tot vreau pe cineva. Vreau să am cu cine să trăiesc clipa, să râd, să glumesc, vreau să mă pot îndrăgosti, să fiu din nou eu cea veselă, să nu mai am goluri în piept. Vreau asta până nu va fi prea târziu. Până nu mă pierd de tot.

Câteodată mai uit şi să respir. Privesc poze cu ei, copiii fericiţi. Ei se joacă, ei iubesc, ei călătoresc, ei trăiesc clipele, ei ştiu mirosul fiecărei seri de vară. Ei sunt cu ei. Ei sunt în haite de copii împliniţi. Ei îşi înghesuie amintirile în cufere, pe când eu stau cu ele goale, de parcă ar cădea ceva în ele când nu mă uit. De fapt, cad lacrimi şi cuvinte. Ba mă cert, ba mă încurajez. Oricum ar fi, ziua se termină.. goală. Fără nimic pentru mine.

Te întreb pe tine, prefăcându-mă că nu şti, cum pot schimba asta. Precizez că nu am pe nimeni aproape, la propriu. În suflet sunt, dar sunt departe fizic. Ceilalţi au uitat de mine, au alţi oameni alături acum. Mă lasă să mă înec aici, în întuneric. Te numesc străin, mă folosesc de taste şi-mi revărs tot zbuciumul.

Îţi scriu azi, mânată de un dor puternic, de gălăgia camerei binecuvântată doar de lumina calculatorului. Vezi? Nici luna nu-mi mai bate în geam. Îţi scriu cu lacrimi reci în ochi şi pornesc muzica doar pentru a le opri zgomotul infernal. Parcă râd de mine. Îţi mai spun că, în timp ce-ţi scriu asta, mă simt ca un om bolnav, bolnav de o depresie răutăcioasă, bine-cunoscută. Mi-e teamă unde mă vor duce degetele nebune. Mi-e teamă de durerea ce o voi simţi mâine, când voi citi asta. Mi-e teamă, mă înţelegi?

Promit că nu mai scriu aşa urât. Am recitit şi m-am speriat. Ţinem la distanţă aceste episoade, mai ştii? Altfel ajungem iar acolo. Şi teamă mi-e că nu mai ieşim de acolo.

Ce bine era în copilărie! Acum, odată cu trecerea anilor, au trecut şi legăturile noastre. Da, e vina mea. I-am îndepărtat pe unii, am fost împinsă de alţii, iar acum nu mai am cu cine să mă plimb seara, să gust din dulcea răcoare a serilor, să-mi plimb degetul pe cer, agăţându-l de carul mic. Mă învinovăţesc, mă cert, mă supăr pe tine, dar degeaba. Tot noi rămânem. Tot singur. Ba ne mai şi expunem pe aici. Să ne judece şi alţii. Dar ce ştiu ei?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s