Iartă-ţi românii, scumpă Românie

Iartă-ţi românii, scumpă Românie

Ce plaiuri, ce istorie, ce poveste, ce ţară, ce limbă, ce tradiţii, ce obiceiuri, ce munţi, ce ape, ce culori! Ce frumoasă eşti, Românie! România mea..

Sunt atât de mândră de tine, că nu-mi încape bucuria în suflet. Îmi iei aerul cu frumuseţea ta nemărginită. Te respect, te iubesc, te reprezint aşa cum pot, mă mândresc cu numele tău, cu faptul că m-am născut român, pe cel mai dulce pământ. Cele mai bune, mai frumoase, mândre, simple culori îmi vor rămâne veşnic tatuate în suflet.

De-ar şti şi ei! De-ar putea vedea toată frumuseţea ta, tot ce ne oferi de atâţia ani încoace! De n-ar mai da vina pe tine pentru greşelile şi păcatele lor! De şi-ar deschide odată ochii sufletului. De te-ar vedea pe tine şi nu ceea ce au devenit ei. De-ar redeveni oameni, români cu sufletul agăţat de piept..

Resimt o aşa dezamăgire şi tristeţe când aud că te jignesc, din nou. Chiar nu văd? Nu tu eşti de vină, ci ei. Ei ,românii, greşesc. Ei au adus toate jignirile asupra noastră. Ei te-au ponegrit. Ei au distrus totul. Nu tu. Tu ne-ai oferit tot ce ai avut. Ţi-ai lăsat frumuseţea în mâinile noastre. Ai avut încredere în copiii tăi. Şi noi ţi-am găurit cerul..

În România se fură, se bea, se omoară copii şi bătrâni, se violează fetiţe, adolescente, femei şi bătrâne, se câştigă puţin, se înregistrează mulţi oameni de o etnie ce nu poate fi acceptată, după care am fost aspru judecaţi, se comit atâtea infracţiuni că nu mai pot fi numărate. Da, nu contest asta. Dar România oferă mult mai multe decât atât. Ce e bun nu mai contează?

România e frumoasă. Şi voi continua să spun asta pentru că sunt mândră de ea. Are atâtea minuni..

Retezatul are 90 (nouăzeci) de specii de plante care nu se găsesc niciunde în lume şi 185 ( o sută optezeci şi cinci) de specii de păsări; aici există peste 80 (optzeci) de lacuri aşezate pe granit şi formate din foşti gheţari. Retezat este cunoscut şi pentru diversitatea sa florală. Mai e şi frumoasa Deltă cu mii de specii de copaci şi plante, cea mai mare rezervaţie de ţinuturi umede din Europa. Vulcanii noroioşi din Subcarpaţii de Curbură, Sibiul romantic, Cetatea Sighișoara, bisericile de lemn din Maramureș și fortărețele dacice din Munții Orăștiei, sunt alte comori ale ei. Mai străluceşte şi Braşovul, frumosul Bucureşti, Timişoara, Constanţa, Baia Mare.. Sunt atât de multe. Atât de frumoase!

Dacă am pune aşa, gând la gând, s-ar răspândi adevărata frumuseţe a României. Şi românii s-ar opri din a blestema pământurile pe care s-au născut, şi-au purtat paşii. Nu mai e dreptate, umanitate, altruism, curaj, respect. S-a risipit precum vântul.

Dar sunt şi atâţia români frumoşi, oameni mândrii de ţara lor, care luptă cu forţa sufletului să fie bine. Să nu mai fim judecaţi atât de aspru. Sunt atâtea talente, inimi frumoase, mici eroi.. Nu suntem aşa cum ne-aţi numit.

Închei cu o ultimă rugăminte. Treziţi-vă, românilor! Încetaţi să spuneţi că România e o ţară de nimic şi faceţi ceva. Mă adresez preşedintelui, miniştrilor, doctorilor, poliţiştilor, judecătorilor, dar şi celorlalţi. Mă adresez tuturor. Nu mai fura tu azi, nu mai demonstra că eşti aşa cum ţi se spune, iar tu, tu oferă-le locuri de muncă, să nu mai plece peste ocean şi să uite de steag. Câte se pot face. Cât de mândră ar fi România. Cât de respectaţi am fi. Suntem oameni. Nu trebuie să uităm asta. Să descopere cu toţii că ţara plânge din cauza lor. Să se schimbe politica şi o să câştigăm. Aici nu trebuie să se lupte binele cu răul. Răul trebuie să lupte alături de bine. Până la urmă, luptăm pentru aceaşi cauză.

Anunțuri
Free samples

Free samples

Am văzut filmul acesta acum câteva zile. Mi-a fost teamă să apuc stiloul, să pătez foaia aşa curată, mi-a fost teamă să mă văd. Am aşteptat cuminte, mi-am păstrat cuvintele în vârfurile degetelor, am aşteptat clipa în care le pot lăsa aici. Şi iată că a sosit.

Am văzut în filmul acesta viitorul, trecutul şi prezentul meu. M-am văzut în locul lui Jilian. Nu aş şti cum să descriu impactul filmului asupra sufletului meu. Aş putea spune că mi-a deschis ochii. Mi-a deschis ochii sufletului.. Ca şi Jilian, nici eu nu ştiam că nu pot. Mă agăţam de vise, dar de fapt mă ascundeam după propria umbră.

Întreaga acţiune a filmului se desfăşoară într-o furgonetă. Jilian îşi ajuta prietena cea mai bună ţinându-i locul. Şi oamenii  veneau să-şi ia câte o monstră gratuită de îngheţată. De ciocolată sau de vanilie.. În furgonetă, în îngheţată, în monstrele gratuite, era visul lui Mike. Asta vreau să cred..

M-am văzut. M-am văzut neputincioasă, neştiutoare, nerăbătoare, tristă, dezamăgită, pierdută, fără viaţă, fără suflet parcă. Ştiu că aşa va fi. Ştiu că povestea mea va fi ca a ei. Ştiu. Ştiu că voi eşua. Mi-o spune inima, că sufletul visează in continuu, sufletul nu e capabil să-mi spună asta. Un sentiment, un gând, o mică parte din mine, toate îmi spun că nu va fi exact cum vreau eu. Mai ales dacă nu-mi creez calea de acum. Dar pentru asta am nevoie de forţă sufletească, iar sufletul aleargă ca un nebun. Nu-l pot prinde să iau puţină de la el.

Nu pot să cred că va fi bine. Nu pot să cred că va fi aşa cum îmi doresc, cum visez. Nu pot pentru că mă cunosc. Odată ce am abandonat lupta, odată ce am căzut, odată ce sunt aici, nu mai vreau să mă ridic.

Vreau să se încheie frumos, cu zmbete şi priviri, dar ştiu că nu e aşa. Ştiu că mai încolo voi renunţa. Ca şi ea. Ştiu că nu va fi bine. Ştiu că în final nu voi avea un Albert pe care să-l numesc Tex. Ştiu că voi fi mereu pierdută. Şi voi şti că totul este rezultatul a ceea ce nu am făcut. Este rezultatul timpului pierdut şi a lipsei ambiţiei.

Povestea unei primăveri

Povestea unei primăveri

Părculeţul se pregătea pentru vară. Observam cu regret cum  primvara îşi aduna culorle, stările şi veşmintele.. Le înghesuia într-o valiză mică. Am închis ochii.. Simţeam de acolo, de pe banca mea, mirosul inconfundabil al visurilor. Visurile primăverii..

I-am deschis, i-am deschis cu teamă, cu dor.. Pe o altă bancă, alţi oameni îi deschideau şi ei, cu un dor mai mare. I-am urmărit în tăcere. Le-am urmărit dansul mâinilor, al privirilor, al amintirilor.. Le-am supravegheat dansul emoţiilor şi al anilor. Iar primăvara împacheta de zor..

Şi vara pleacă. Şi vara îşi pregăteşte precaută bagajele. Mirosul sfârşitului mi-a amintit aşa frumos de oamenii din parc.

De la bun început le-am comparat mişcările. Parcă nu erau aşa împliniţi cum îmi imaginam. Parcă erau doi străini, aşezaţi întâmplător pe aceiaşi bancă. Bancă ce a spus atâtea poveşti! Poate erau acolo, dar nu cu sufletul. Ei nu-şi aşezaseră infinitul alături. Peste ei nu au căzut flori de mai, peste ei nu-şi scutura primăvara frumuseţea. Pe ei îi lasă păziţi de copacii înverziţi, pe ei îi lasă neîmpăcaţi cu gândul şi sufletul. Cu melancolii efemere..

Până şi cerul simţea că ceva nu este în regulă. Plutea o aşa tristeţe în aer! Iar vântul abia mai adia..

De-ar fi să-mi imaginez povestea lor, taina privirii şi dansul sufletelor, aş scrie cu degete grele, pătate de lacrimi. Era ceva, o tristeţe, o melancolie, o dezamăgire, o durere, pe banca lor. Sufletul meu a simţit-o imediat. Poate mă înşel. Poate sunt fericiţi. Poate inima le dansează pe cele mai frumoase bătăi..  Dar, în acelaşi timp, poate sufletul meu are dreptate. Eu aleg să-mi ascult sufletul. Voi sau alţi oameni care i-aţi observat în mersul vostru grăbit, decideţi singuri.

Un gând mi-a traversat sufletul. Nu suntem mai fericiţi în funcţie de vârstă, de anii de trăiri. Nu, nu anii ne numesc fericile. Iar problemele nu se termină nicicând..

Pe ei i-aş fi văzut peste ceva vreme.. Pe o bancă rece, înghesuită de frunze tinere. Pe o toamnă caldă, efemeră, iar frunzele să împânzească tot oraşul. Şi oamenii, şi parcul, şi copacii, şi cerul, şi solul, şi păsările, să poarte toate aroma inconfundabilă a  tomnişoarei. Aşa i-aş fi văzut.. Aşa mi-aş fi imaginat..

Aşa m-aş fi văzut şi eu. Aşa le-aş fi scris povestea. Cu forma frunzelor peste degetele temătoare..


Vreau să mă văd

Vreau să mă văd

Am avut un jurnal. Am avut două, dar acum doar unul mai este aici. Dar nu lângă mine. Mi-a fost luat. Jurnalul omului bolnav, aşa cum ea îl numeşte, e ascuns de mine. În zadar tânjesc să-i ating paginile, să-mi citesc viaţa şi sufletul de atunci, să plâng cu alte lacrimi..

Îmi amintesc vag ce am notat acolo. Îmi amintesc cine m-a împins să scriu. Îmi amintesc tristeţea cerului.. Îmi amintesc mersul greu al stiloului printre rânduri, printre gânduri, printre lacrimi.

Vreau să mă văd. Vreau să mă cunosc. Vreau să mă ţin departe de cuvintele de acolo. Şi pentru asta, trebuie să-l mai ţin din nou între degete. Să mă joc cu stiloul. Fără cuvinte. Dreptul acesta mi-a fost luat. Sau nu mai este un drept. Dar vreau. Vreau să mă citesc mai mult decât orice. Vreau să mă pot motiva. Vreau să ştiu în ce zi, săptămână, lună, am plâns, am pierdut o luptă, am visat sau am îngropat o parte din mine. Vreau să trăiesc, sub o altă formă, clipa când am cedat. Vreau să revăd clipele, cuvintele, petele de cerneală din colţ, forma lacrimilor.

L-am căutat. L-am căutat în toate posibilele ascunzişuri. Dar nu l-am găsit. L-am căutat cu forţa sufletului. Degeaba.

Mă întreb, mânată de furie şi dezamăgire, de ce nu-l pot avea? Oricum scriu. Scriu pe foi, pe caiete, pe blog.. Scriu mai des decât atunci. Şi dacă mi s-a luat acea parte mai întunecată din adolescenţa mea, asta nu înseamnă că va fi de negăsit ca jurnalul. Nu, e tot aici. Dacă voi nu citiţi, asta nu înseamnă că eu nu mai scriu. Dacă aveţi încredere în mine încât nu-mi urmăriţi postările de pe blog, de ce nu-mi înapoiaţi jurnalul? Ba dimpotrivă, ar fi mai uşor aşa să-mi supraveghezi cuvintele. Mi-e teamă să-l mai cer. Mi-e teamă că ţi-ai construi alte scenarii.

Cu toate acestea, te înţeleg. Reuşesc să te înţeleg. Ce mă doare, m-a durut şi mă va durea mereu este că nici citind cele mai ascunse gânduri ale mele, nu ai reuşit să mă înţelegi. Nu m-ai înţeles niciodată..

Se spune că e mai uşor să ai grijă de un copil când creşte. Poate vorbi, poate spune cu propriile cuvinte ce-l doare, unde-l doare sau de ce are nevoie. Contest cu fiecare parte din mine asta. Şi chiar dacă nu vorbeşte, ce pobleme poate avea un copil când e mic? Îi e foame, sete sau nu se simte bine. E obosit sau bolnăvior. Până la urmă se va descoperi. Va fi mai uşor. Dar odată cu creşterea, vin şi problemele. Problemele lor. Aşa, mari sau mici. Devin conştienţi de prea multe lucruri. Un copil mare e un copil care are probleme. Care are nevoie să fie înţeles. Să mai fie lăsat singur. Să mai fie ţinut în braţe, dar să fie lăsat să lupte singur cu proprii demoni.

M-am întrebat de multe ori dacă nu sunt eu cea vinovată, cea care nu poate fi înţeleasă. Simt că nu pot să-ţi spun tot, oricât de mult aş vrea. Te vreau aproape, dar spunându-ţi, te-aş îndepărta. Nu e bine, dar nici dacă aş deschide uşa sufletului nu va fi. Nu ştiu de ce te sperie aşa tare gândurile, stările şi comportamentul meu. De ce ţi-e teamă, mamă? De ce ţi-e aşa teamă că ai putea avea un copil cu probleme? Şi ştii la ce fel de probleme mă refer. Te înţeleg şi aici. Te înţeleg cel mai bine aici..

Ştiu că jurnalul mă va ajuta. M-a mai ajutat odată. O poate face şi acum. Dar te va speria iar dorinţa mea de a-l avea din nou. Mă vei crede iar bolnavă. Te vei speria iar. Te va durea sufletul la gândul că m-ai pierdut din nou. Tu nu m-ai pierdut niciodată. M-am rătăcit, m-am rătăcit mult, foarte mult, dar nu m-ai pierdut. Oamenii se rătăcesc. De aceea e aşa frumos momentul regăsirii. De aceea vreau jurnalul.

Istoria unei Flori

Istoria unei Flori

 Îmi stropesc degetele cu cel mai preţios parfum al amintirilor mele. Aşa le las să-mi construiască această scrisoare către mine, către suflet. Mă tem din nou. Mă tem că-şi vor risipi prea rapid acest miros nou pentru ele. Mi-e teamă că nu-mi vor mai ajunge cuvintele aşa, că-şi vor pierde din mirosul magic.

Sticluţa e pe terminate. Câţiva stropi preţioşi o păzesc de singurătate. Aş alerga chiar acum să-mi achiziţionez o sticluţă plină de stropi veseli, dar ştiu că nu va mai fi la fel. Eu nu voi mai fi la fel. Dar sufletul, sufletul ţipă să-i capturez alţi stropi. Va avea nevoie de ei mai târziu când le va căuta cu ardoare mirosul. De acolo, din cuferele închise, nu mai miros aşa cum mi le amintesc. 

 O sticlă nouă..

O parte din mine ştie că nu va mai fi la fel. Nu-mi voi mai construi alte amintiri, ci că voi irosi stropii pentru a parfuma la nesfârşit vechile amintiri. Ştiu că nu va fi bine pentru suflet chiar dacă plânge acum după acel elixir. Dar simt că pierd o parte din mine. Poate voi pierde amintirile. Poate vor putrezi în întunericul şi singurătatea de acolo, neprotejate de mirosul lor.. 

Îmi amintesc şi acum momentul eliberării primului strop.. Pe ultimul unde îl folosesc? Cui i-l dau?

M-am ataşat de el ca de un om drag cu suflet frumos. Îl consider parte din mine, din suflet, din copil.. Mă gândesc la regrete. Regret vreun strop? Am irosit prosteşte un zâmbet? Nu cred. Nu regret nici stropii pe care i-am dăruit altora. Ba dimpotrivă. Mă bucur că am reuşit să le las şi această parte din mine. Mă bucur că amintirile lor, ale noastre, ale mele, poartă acest iz. Nu regret nici stropii folosiţi pentru a masca duhoarea otravei. Otrava pentru trup, medicament pentru nebunie. Nu-i regret. De aceştia mă bucur cel mai mult. Îmi mângăiau sufletul după ce-l umpleam de vină. Îmi parfumau lacrimile în noapte. 

 Cum pot lua alta? Cum pot lua altă sticluţă când aceasta este cea care m-a definit, m-a mângâiat, mi-a dansat prin suflet?
Degetele îmi rămân pătate cu acest parfum, chiar dacă mirosul se va risipi. Pentru azi, pentru mâine, pentru totdeauna.. Mă mai întreb odată? Cui dau ultimul strop?

Lacrimile de ieri, din noapte

Lacrimile de ieri, din noapte

Urăsc atât de mult să scriu despre asta.. despre lacrimi, tristeţe, despre cum sufletul s-a amăgit din nou. Nu are niciodată răbdare. Se aruncă mereu înainte.. Se loveşte mereu de ceva şi sângerează fără oprire. Uneori zile şi săptămâni, alteori luni întregi..

Mă dureau degetele după ultima scrisoare, tipărită cu ultima forţă a sufletului. Acum ştiu că sunt învinsă. Acum ştiu că nu mai pot opri şuvoiul de lacrimi.. Acum ştiu iar că oamenii sunt răi, reci, egoişti. Parcă au un ciocan de judecător ascuns după poarta sufletului..

Mă întreb din nou, din nou şi din nou. Ce e cu oamenii? Unde e umanitatea din ei? Unde le e sufletul? De ce-i tot primesc oamenii în suflet, în minte, în inimă? De ce-i primesc înainte de a-i cunoaşte? De ce e aşa rău să fii copil? De ce e aşa rău să te porţi ca unul? De ce nu mă înţelege nimeni? De ce?

Scriu cu durere, cu degetele împletindu-se cu lacrimile reci. Nu am forţa pentru a ascunde asta.  Nu pot scrie fără a evidenţia disperarea ce mi-a cuprins sufletul. Nu pot fi bine momentan. Nu ştiu când va fi bine. Nu mai ştiu dacă va fi bine. S-a întors partea bolnavă din mine. Pleacă! Pleacă, nu te mai vrem aici. Nu ne distruge iar că nu ne mai salvează nimeni. Tu nu auzi? Pleeacăă!

Eu sunt cea vinovată. Doar eu. Eu şi sufletul ăsta naiv, prea visător, prea tânăr, prea slab.. Eu îi primesc în suflet. Eu le dau jucăriile, eu mă uit la ei cum se joacă cu sufletul meu naiv. Doar eu..

Cuvântul nu-l mai poţi lua după ce ai aruncat aşa de tare cu el. Nu-i ştergi impactul, zgomotul şi forma nici cu cele mai parfumate scuze. Nici cu cele mai sincere regrete. Cuvintele sunt periculoase. Cuvintele sunt cele mai puternice droguri..

Regret, într-o oarecare măsură, că mă agăţasem aşa tare de visul acesta. Nu se merita. Dar cum să te înţelegi cu sufletul ăsta? Mi-e aşa teamă. Nu a mai zis nimic. A întors spatele. Nu a plâns cu mine. Mi-e teamă că ar putea ierta. Mi-e teamă că ar putea trece prea rapid peste asta, că ar putea minţi că e bine, că poate ierta, că se agaţă de scuze..

Sunt şi vor fi mereu oameni care îmi vor şopti, îmi vor scrie, îmi vor adresa acel cald şi dulce „Hei, copil!” şi oameni care-mi vor spune cu cele mai reci cuvinte că trebuie să-mi beau lăpticul ca să mai cresc.

Parte din copilărie

Parte din copilărie

Draga mea prietenă,

îmi pare rău că îţi scriu  prima scrisoare acum , aşa. Ceea ce ţi s-a întâmplat m-a determinat să-ţi scriu. Ţin să precizez că ţi-aş fi scris oricum. Dar nu acum, nu azi, nu pe ploaia asta. Ţie nu ţi-a plăcut niciodată ploaia..

Te-am numit prietena mea acum chiar dacă nu mai suntem prietene, chiar dacă nu mai cred în prietenie. Am făcut-o aşa, de dragul vremurilor trecute. Nu ştiu cum să-ţi scriu. Nu-mi pot opri degetele din tremurat..

Nu te mai cunosc deloc. Nu ţi-am mai auzit zâmbetul de ani întregi. Nu ţi-am mai simţit paşii prin suflet. Şi eram nedespărţite. O zi fără tine era o zi fără soare. Parcă nu mai erau stelele frumos aşezate pe cer dacă nu le priveam cu tine. Parcă nu mai reuşeam să le unesc într-o poveste. Parcă nu mai eram eu. Au fost clipe în care te-am numit cu toată încrederea sora mea. Făceam totul împreună. Absolut totul. Parcă nimeni şi nimic nu avea să schimbe asta.. Însă orice legătură se rupe. Iar a noastră era prea strânsă.

Ai plecat. Ai plecat cu zâmbetul pe buze şi cu o promisiune în suflet. Ai promis. Ai promis că vei veni, că vei fi acolo, că va fi bine.. Dar ai uitat de mine. Ai numit alţi oameni prietenii tăi. Ţi-ai uitat promisiunea şi ţi-ai schimbat sufletul. Te-ai lăsat influenţată de anturajul prost în care intraseşi. Şi aici au început să curgă greşelile tale.. Cu numele meu şters din suflet..

Eu am fost dezamăgită profund. O jucărie aruncată într-un colţ întunecat. Nu ţi-am mai vorbit de atunci. Ce să-ţi mai spun? Mai auzeam din când în când ce ai mai făcut, pentru ce ai mai fost pedepsită. Nu am mai vrut să te văd. Nu am vrut să fac asta pentru că nu voiam să mi te aduc aminte aşa. Nu aşa voiam să te păstrez ca semn de suflet. Te-am văzut odată în oraş. Aproape nu te-am recunoscut. Păr vopsit, machiaj insistent, un stil vestimentar diferit. Ochii erau la fel, însă. Aşa te-am recunoscut. Dar strălucirea aia nu mai era acolo. Parcă nu mai era nimic acolo. Era privirea unui om care se distrugea inconştient.

Ai trecut prin multe, copilule. Nu cred că meritai lovitura aceasta. E prea grea. Este prea mult chiar şi pentru cel mai rău om. Nu o meritai. Indiferent cât de mult ai greşit. Nu a fost nimeni să te îndrume, să-ţi spună că nu e bine. Nu judec pe nimeni, nu am dreptul acesta, dar aveai nevoie de ajutor. Îmi pare extrem de rău că nu ţi l-am dat. Poate reuşeam să te ajut. Poate reuşeam să-ţi deschid ochii. Poate nu erai acum pe un pat de spital cu viaţa atârnându-ţi de un fir de aţă..

În drum spre mare.. Patru copii, o maşină şi visul de a atinge marea..

E mâna destinului. Dintre toţi, tu ai fost cel mai grav rănită; tu ai fost transportată în America pentru operaţie. Aşa de mult îţi doreai să ajungi la mare, draga mea? Dacă da, ridică-te de acolo. Deschide ochii şi spune-le că ai învins! Spune-le că vei vedea răsăritul de pe ţărm, jucându-te cu tălpile în nisipul călduţ, nu cu roţile căruţului la care te-au condamnat când te vei trezi. Cu tălpile goale, fericite. Vei alerga, vei prinde stropii de rouă. Spune-le..

Mai bine de trei luni şi niciun semn.. Şi eu am aflat abia acum câteva zile..

Parcă mi se descria un film horror. Dar e realitatea. Şi din nou, aceasta loveşte. Peste suflete. Aş vrea să te văd, să-ţi şoptesc că va fi bine, să te ţin de mână.. Dar tu eşti acolo, atât de departe. La mii de kilometrii. Asta-mi face imposibilă dorinţa. Nu am scris niciodată despre tine. De parcă erai închisă undeva în suflet. În spatele unei uşi pe care o doream închisă..

Vreau să aud că eşti bine, că poţi respira singură, că inima va bate cu putere, că se va auzi în toată camera, că nu-i vor mai fi monitorizate bătăile, că-ţi vei deschide ochii, că nu ţi se va mai curăţa din ei bucăţi de cioburi, praf şi mizerie, că nu vor mai lăcrima decât de fericire, că-ţi vei mişca mâinile pe cer, că vei alerga la fel de rapid ca înainte, că-ţi va creşte din nou părul, că nu-l vor rade din nou din cauza unei complicaţii..

Mă tot întreb de ce. De ce ai fost tu pe partea în care a fost izbită maşina? De ce pe tine te-a afectat aşa de rău? De ce nu ai scăpat şi tu cu câteva leziuni uşoare ca ei? De ce s-a zdrobit portiera de trupul tău firav? De ce nu s-a oprit maşina din a se rostogoli? De ce atârnă viaţa ta de un fir de aţă? De ce maşina care trebuia să salveze o viaţă a distrus alta? De ce? De cee?

Nu este nimic corect. Nu mai este nimic corect. Mă enervează atât de tare. Unde e dreptatea? Unde e Dumnezeu acum? Unul dintre copiii lui se stinge. Unuia dintre copiii lui i se iau cele mai frumoase lucruri pe care el le-a creat. Nu vreau să scriu peste câteva zile, săptămâni sau luni că ea nu mai este printre noi. Nu vreau să cred că se termină aşa. Nu vreau!

Te rog, fă-te bine! Luptă. Te aşteptăm acasă. Nu accept altceva. Te rog..

Cu drag şi dor,

Flori.