Drag fost om drag,
obişnuiam să te numesc cea mai bună prietenă, cel mai bun confident pentru suflet. Acum eşti doar un om, un simplu om; departe de mine şi de sufletul meu. Nu ai fost niciodată atât de departe..
Îţi scriu pentru că asta ştiu să fac cel mai bine, în ciuda a tot ce ai zis tu. Ţi-am mai scris, deşi pot jura cu mâna pe inimă că nu ai văzut, nu ai citit, nu ai hrănit sufletul, nu ai învăţat o lecţie. Îţi scriu acestă ultimă scrisoare, umplând-o cu toate cuvintele pe care nu am apucat să ţi le spun. Scriu cu degete tremurânde..
În ciuda a celor cinci luni ce au trecut peste sufletele noastre, tot nu pot să scriu frumos despre tine. Încă nu mi s-au închis rănile. Încă mă doare. Tare.. Aşa că te rog să mă scuzi dacă folosesc cuvinte urâte. Toate vin din suflet.
Vreau să ştii că te-am iertat. Te-am iertat pentru tot, de foarte mult timp. Am iertat cu sufletul uşor, dar încărcat de povara unei amintiri urâte ce le umbreşte pe cele bune, construite în timp de noi. Am iertat chiar dacă mi-ai spus cu aroganţă că nu vrei să fii iertată. Ştiu ce ai vrut. Răzbunare. Ceea ce nu ai ştiut tu este că răzbunarea este o armă slabă ce se întoarce împotriva ta.
Îmi amintesc cu lacrimi în ochi cum nici tu nu m-ai susţinut. Deşi ştiai cel mai bine ce furtună îmi răvăşea portul sufletului. Ai ales şi tu varianta uşoară. În loc să mă înţelegi, să mă ajuţi să ies din întunericul ce-mi invada sufletul, m-ai împins mai tare, mai puternic, mai adânc. Ai ales să mă judeci, să-mi critici şi dezaprobi fiecare decizie. Ţi-am dat cuvinte din suflet, mânzgălite într-un jurnal dăruit de tine, dar nu ai vrut să le auzi. Să mă auzi. Ţipam acolo, sufletul îmi sângera, iar tu mă ignorai. Cu zâmbetul pe buze, parcă.
M-a durut. M-a durut şi mă doare. Chiar şi acum, ştiind cât de puţin îţi pasă. Ştii, e ironic. Mi-ai interzis să numesc alţi oameni prietenii mei. Da, şi eu am făcut acelaşi lucru. Dar cu o singură persoană. O persoană rea, cu sufletul egoist. Mă bucur însă că tu o mai ai pe ea. Totuşi, mă întreb cât va ma dura până-şi va arăta adevărata faţă. Vreau să ştii că mi-e bine şi singură. Chiar dacă mă doare sufletul. Chiar dacă mai sunt doar eu şi el. Măcar el mă ascultă, mâ înţelege. De la el nu cerşesc atenţie şi înţelegere.
Da, sunt distrusă, copilă visătoare, poate şi nebună, poate am nevoie de un psiholog sau chiar de un psihiatru, aşa cum mi-ai strigat într-o zi. Nu sunt perfectă. Greşesc foarte des şi foarte mult. Dar nu eşti în măsură să-mi spui asta. Nu eşti când tu nu ai vrut să fii acolo. Cu sufletul. Crezi că în starea în care eram aveam nevoie să mi se spună că nu voi reuşi, că nu va fi bine?
Au fost peste zece ani frumoşi pe care îi păstrez cu drag în suflet. Mai sunt momente când mă gândesc cum ar fi dacă ţi-aş spune câteva lucruri importante pentru sufletul meu. Mai sunt momente când vreau să fii aici. Mai sunt şi vor fi. Dar sunt umbrite de o veche frică. Ţin să spun că azi sunt bine. Poate te-ai întrebat asta cândva. Mi-e bine. Mi-e bine chiar dacă e greu. Plănuiam atâtea lucruri împreună!
Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot. Pentru fiecare fotografie, amintire frumoasă sau dureroasă, pentru cele mai frumoase bătăi de inimă, pentru fiecare cuvânt frumos şi urât, pentru fiecare stea numărată, pentru fiecare clipă, pentru visuri, sprijin, zâmbet şi lacrimă, pentru fiecare hohot de râs, speranţă, cadou, pentru fiecare îmbrăţişare şi pupic dulce. M-ai învăţat ceva foarte important. Aceea că nu există prieteni adevăraţi. Lecţia asta o puteam învăţa mai devreme sau mai târziu. Mă bucur că am învăţat-o acum. Am pornit la drum greu cu mine şi trebuie să ştiu cât mai multe despre oameni şi viaţă, pentru a nu mă întoarce înapoi. Mi-aş dori să cred că am lăsat şi eu ceva frumos în sufletul tău, că te-am învăţat şi eu ceva, bun sau rău.
De-ar fi să mă iau după scuza ta, nu te-aş fi iertat niciodată. Ştii, se crease o anumită distanţă între noi. O distanţă ce o voiam aproape.Te voiam aproape. Ceea ce nu ai putut tu să înţelegi niciodată este sufletul meu. Da, m-am schimbat. Nu mai sunt copilul arogant, rece şi nepăsător, materialist, purtător al unui limbaj colorat. Nu ai putut să accepţi asta. Ai vrut să mă schimbi înapoi. Nu conta că urcasem trepte importante, că învăţasem că oamenii pot fi buni, cu suflete frumoase, că am învăţat să-mi iubesc părinţii mai mult decât mine. Nu mai eram bună pentru tine. Am fost un obiect pe care îl muta oricine, unde voia, când voia. Asta ţi-a dat atâta putere asupra sufletului meu. Nu ai putut să accepţi că mă apucasem de scris. O considerai o prostie. Şi dacă ţineai la mine, aşa cum declarai, nu-mi făceai asta. Tu doar credeai că ţii la mine, că-mi faci bine când tu tăiai din aripile sufletului meu. Asta a fost marea ta greşeală. Tu te iubeai doar pe tine, acuzându-mă pe mine de victimizare când tu o făceai mai des şi mai intens decât mine.
Aş avea atâtea să-ţi spun. Dar degeaba. Nu pot scrie unei fantome. Nu uneia ca tine. O fantomă ce şi-a ales singură calea. Nu te mai caut. Nu vreau să mă mai cauţi. Nu pot simţi decât dezamăgire profundă şi o durere surdă peste suflet. Eu nu pot fi cine vrei tu să fiu, iar tu nu poţi fi cine vreau să fii. Ştiu că şi tu ai câteva probleme, dureroase, pietre grele peste suflet, dar nu trebuie să ai atitudinea asta. Poate îţi va fi mai bine fără mine. Eu asta îţi doresc.
Îţi mai spun, mă îndrept spre final şi nu am zis asta,că nu vreau să ştiu data când ai ales să pleci şi tu din suflet, nu vreau să mi te amintesc aşa. Nu vreau să-mi calculez fericirile prezente şi viitoare în funcţie de câte luni au trecut de când nu te-am mai salutat.
Rămâi un semn de suflet pentru mine. Ştiu că nimic nu va mai fi ca înainte pentru că ştiu că nu voi putea să mă încred în tine. Rămân cu o lecţie în suflet, cu sute de cufere de amintiri, cu vocea ta umblând prin suflet, cu ochii albaştrii ai unui om alături de care am trăit paisprezece ani.
Cu drag,
un om.
Fata de hârtie 