Amintire de ianuarie

Gânduri reci, de dimineţi târzii, bat cu putere la uşa sufletului. M-au trezit, m-au smuls cu violenţă din braţele celui mai dulce vis. Le-am deschis cu teamă, cu degete precaute, moloşite de la somn. Le-am lăsat să intre. Le-am ascultat. Nu aveau nimic nou să-mi spună.. Doar îmi aduceau părţi mai puţin frumoase dintr-o perioadă urâtă. Mi-au amintit de ziua în care am riscat prosteşte, ceva ce nici măcar nu se numeşte risc. Mi-au amintit de o altă Flori, acea Flori.

Am vrut să trec peste durere, să ies din prăpastia în care zăceam. Doar că nu am ales corect. Sau nu am ales persoana potrivită. Am vrut să şterg amintirea lui din suflet, am vrut să-l uit. Poate aici am greşit. Nu trebuia să mă ajut de la bun început de altcineva pentru asta. Nu trebuia să las gândul ăsta să-mi înflorească în suflet. Nu pot să mă folosesc de oameni. Chiar dacă nu am făcut-o, gândul acesta m-a zdruncinat.

Cum spuneam, voiam să fiu bine. Mi-a fost mai rău. Coplilul din mine credea, era sigur că oamenii sunt buni la suflet (încă crede asta), că tot pot fi buni la suflet. Sunt oameni şi oameni. Dar atunci, cu sufletul amorţit, nu am privit dincolo de aparenţe. Am crezut, am crezut cu forţa sufletului pe care o mai aveam, că va fi bine. Îmi construisem visuri mari. Poate prea mari. Pot spune că acestea m-au ţinut ocupate. Mi-au amorţit sufletul..

Azi nu regret nimic. Mi-e bine. Mi-am mai învăţat o lecţie. Poate atunci nu mi-a prins bine, dar acum îi simt dulceaţa. De povestit ar fi atât de mult şi de puţin! Puţin a fost întâmplarea în sine, mult a fost ceea ce am simţit eu; durere amplifcată de o cruntă respingere. Nu au fost priviri, zâmbete sau îmbrăţişări. A fost încercarea unui om de a se regăsi. Un om care s-a întâlnit cu un alt om, unul egoist, care nu a dorit s-o asculte, în ciuda tuturor încercărilor ei.

Am fost împinsă de o dorinţă veche, aceea de a discuta, poate chiar şi de a crea o anumită legătură. Am visat, am sperat, am privit cerul, am căutat alinare în propriile camere ale sufletului. Mi-era teamă. Iar teama s-a adeverit. Nu-l judec, nu-l condamn, nu-l dispreţuiesc. Am discutat cu gândurile cele noi, dar nu singură. M-am înarmat şi eu cu gândurile de acum, am tras draperiile să se vadă cerul. Să se vadă că nu sunt singură şi neajutorată. Nu simt nimic în legătură cu asta, cu amintirea, cu visurile, cu ceea ce am auzit în ultima vreme.

Am scris aici pentru că aşa simţeam. Aşa mi-a spus sufletul. Am scris aici ca să nu mai uit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s