Parte din copilărie

Draga mea prietenă,

îmi pare rău că îţi scriu  prima scrisoare acum , aşa. Ceea ce ţi s-a întâmplat m-a determinat să-ţi scriu. Ţin să precizez că ţi-aş fi scris oricum. Dar nu acum, nu azi, nu pe ploaia asta. Ţie nu ţi-a plăcut niciodată ploaia..

Te-am numit prietena mea acum chiar dacă nu mai suntem prietene, chiar dacă nu mai cred în prietenie. Am făcut-o aşa, de dragul vremurilor trecute. Nu ştiu cum să-ţi scriu. Nu-mi pot opri degetele din tremurat..

Nu te mai cunosc deloc. Nu ţi-am mai auzit zâmbetul de ani întregi. Nu ţi-am mai simţit paşii prin suflet. Şi eram nedespărţite. O zi fără tine era o zi fără soare. Parcă nu mai erau stelele frumos aşezate pe cer dacă nu le priveam cu tine. Parcă nu mai reuşeam să le unesc într-o poveste. Parcă nu mai eram eu. Au fost clipe în care te-am numit cu toată încrederea sora mea. Făceam totul împreună. Absolut totul. Parcă nimeni şi nimic nu avea să schimbe asta.. Însă orice legătură se rupe. Iar a noastră era prea strânsă.

Ai plecat. Ai plecat cu zâmbetul pe buze şi cu o promisiune în suflet. Ai promis. Ai promis că vei veni, că vei fi acolo, că va fi bine.. Dar ai uitat de mine. Ai numit alţi oameni prietenii tăi. Ţi-ai uitat promisiunea şi ţi-ai schimbat sufletul. Te-ai lăsat influenţată de anturajul prost în care intraseşi. Şi aici au început să curgă greşelile tale.. Cu numele meu şters din suflet..

Eu am fost dezamăgită profund. O jucărie aruncată într-un colţ întunecat. Nu ţi-am mai vorbit de atunci. Ce să-ţi mai spun? Mai auzeam din când în când ce ai mai făcut, pentru ce ai mai fost pedepsită. Nu am mai vrut să te văd. Nu am vrut să fac asta pentru că nu voiam să mi te aduc aminte aşa. Nu aşa voiam să te păstrez ca semn de suflet. Te-am văzut odată în oraş. Aproape nu te-am recunoscut. Păr vopsit, machiaj insistent, un stil vestimentar diferit. Ochii erau la fel, însă. Aşa te-am recunoscut. Dar strălucirea aia nu mai era acolo. Parcă nu mai era nimic acolo. Era privirea unui om care se distrugea inconştient.

Ai trecut prin multe, copilule. Nu cred că meritai lovitura aceasta. E prea grea. Este prea mult chiar şi pentru cel mai rău om. Nu o meritai. Indiferent cât de mult ai greşit. Nu a fost nimeni să te îndrume, să-ţi spună că nu e bine. Nu judec pe nimeni, nu am dreptul acesta, dar aveai nevoie de ajutor. Îmi pare extrem de rău că nu ţi l-am dat. Poate reuşeam să te ajut. Poate reuşeam să-ţi deschid ochii. Poate nu erai acum pe un pat de spital cu viaţa atârnându-ţi de un fir de aţă..

În drum spre mare.. Patru copii, o maşină şi visul de a atinge marea..

E mâna destinului. Dintre toţi, tu ai fost cel mai grav rănită; tu ai fost transportată în America pentru operaţie. Aşa de mult îţi doreai să ajungi la mare, draga mea? Dacă da, ridică-te de acolo. Deschide ochii şi spune-le că ai învins! Spune-le că vei vedea răsăritul de pe ţărm, jucându-te cu tălpile în nisipul călduţ, nu cu roţile căruţului la care te-au condamnat când te vei trezi. Cu tălpile goale, fericite. Vei alerga, vei prinde stropii de rouă. Spune-le..

Mai bine de trei luni şi niciun semn.. Şi eu am aflat abia acum câteva zile..

Parcă mi se descria un film horror. Dar e realitatea. Şi din nou, aceasta loveşte. Peste suflete. Aş vrea să te văd, să-ţi şoptesc că va fi bine, să te ţin de mână.. Dar tu eşti acolo, atât de departe. La mii de kilometrii. Asta-mi face imposibilă dorinţa. Nu am scris niciodată despre tine. De parcă erai închisă undeva în suflet. În spatele unei uşi pe care o doream închisă..

Vreau să aud că eşti bine, că poţi respira singură, că inima va bate cu putere, că se va auzi în toată camera, că nu-i vor mai fi monitorizate bătăile, că-ţi vei deschide ochii, că nu ţi se va mai curăţa din ei bucăţi de cioburi, praf şi mizerie, că nu vor mai lăcrima decât de fericire, că-ţi vei mişca mâinile pe cer, că vei alerga la fel de rapid ca înainte, că-ţi va creşte din nou părul, că nu-l vor rade din nou din cauza unei complicaţii..

Mă tot întreb de ce. De ce ai fost tu pe partea în care a fost izbită maşina? De ce pe tine te-a afectat aşa de rău? De ce nu ai scăpat şi tu cu câteva leziuni uşoare ca ei? De ce s-a zdrobit portiera de trupul tău firav? De ce nu s-a oprit maşina din a se rostogoli? De ce atârnă viaţa ta de un fir de aţă? De ce maşina care trebuia să salveze o viaţă a distrus alta? De ce? De cee?

Nu este nimic corect. Nu mai este nimic corect. Mă enervează atât de tare. Unde e dreptatea? Unde e Dumnezeu acum? Unul dintre copiii lui se stinge. Unuia dintre copiii lui i se iau cele mai frumoase lucruri pe care el le-a creat. Nu vreau să scriu peste câteva zile, săptămâni sau luni că ea nu mai este printre noi. Nu vreau să cred că se termină aşa. Nu vreau!

Te rog, fă-te bine! Luptă. Te aşteptăm acasă. Nu accept altceva. Te rog..

Cu drag şi dor,

Flori.

Anunțuri

10 gânduri despre „Parte din copilărie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s