Lacrimile de ieri, din noapte

Urăsc atât de mult să scriu despre asta.. despre lacrimi, tristeţe, despre cum sufletul s-a amăgit din nou. Nu are niciodată răbdare. Se aruncă mereu înainte.. Se loveşte mereu de ceva şi sângerează fără oprire. Uneori zile şi săptămâni, alteori luni întregi..

Mă dureau degetele după ultima scrisoare, tipărită cu ultima forţă a sufletului. Acum ştiu că sunt învinsă. Acum ştiu că nu mai pot opri şuvoiul de lacrimi.. Acum ştiu iar că oamenii sunt răi, reci, egoişti. Parcă au un ciocan de judecător ascuns după poarta sufletului..

Mă întreb din nou, din nou şi din nou. Ce e cu oamenii? Unde e umanitatea din ei? Unde le e sufletul? De ce-i tot primesc oamenii în suflet, în minte, în inimă? De ce-i primesc înainte de a-i cunoaşte? De ce e aşa rău să fii copil? De ce e aşa rău să te porţi ca unul? De ce nu mă înţelege nimeni? De ce?

Scriu cu durere, cu degetele împletindu-se cu lacrimile reci. Nu am forţa pentru a ascunde asta.  Nu pot scrie fără a evidenţia disperarea ce mi-a cuprins sufletul. Nu pot fi bine momentan. Nu ştiu când va fi bine. Nu mai ştiu dacă va fi bine. S-a întors partea bolnavă din mine. Pleacă! Pleacă, nu te mai vrem aici. Nu ne distruge iar că nu ne mai salvează nimeni. Tu nu auzi? Pleeacăă!

Eu sunt cea vinovată. Doar eu. Eu şi sufletul ăsta naiv, prea visător, prea tânăr, prea slab.. Eu îi primesc în suflet. Eu le dau jucăriile, eu mă uit la ei cum se joacă cu sufletul meu naiv. Doar eu..

Cuvântul nu-l mai poţi lua după ce ai aruncat aşa de tare cu el. Nu-i ştergi impactul, zgomotul şi forma nici cu cele mai parfumate scuze. Nici cu cele mai sincere regrete. Cuvintele sunt periculoase. Cuvintele sunt cele mai puternice droguri..

Regret, într-o oarecare măsură, că mă agăţasem aşa tare de visul acesta. Nu se merita. Dar cum să te înţelegi cu sufletul ăsta? Mi-e aşa teamă. Nu a mai zis nimic. A întors spatele. Nu a plâns cu mine. Mi-e teamă că ar putea ierta. Mi-e teamă că ar putea trece prea rapid peste asta, că ar putea minţi că e bine, că poate ierta, că se agaţă de scuze..

Sunt şi vor fi mereu oameni care îmi vor şopti, îmi vor scrie, îmi vor adresa acel cald şi dulce „Hei, copil!” şi oameni care-mi vor spune cu cele mai reci cuvinte că trebuie să-mi beau lăpticul ca să mai cresc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s