Vreau să mă văd

Am avut un jurnal. Am avut două, dar acum doar unul mai este aici. Dar nu lângă mine. Mi-a fost luat. Jurnalul omului bolnav, aşa cum ea îl numeşte, e ascuns de mine. În zadar tânjesc să-i ating paginile, să-mi citesc viaţa şi sufletul de atunci, să plâng cu alte lacrimi..

Îmi amintesc vag ce am notat acolo. Îmi amintesc cine m-a împins să scriu. Îmi amintesc tristeţea cerului.. Îmi amintesc mersul greu al stiloului printre rânduri, printre gânduri, printre lacrimi.

Vreau să mă văd. Vreau să mă cunosc. Vreau să mă ţin departe de cuvintele de acolo. Şi pentru asta, trebuie să-l mai ţin din nou între degete. Să mă joc cu stiloul. Fără cuvinte. Dreptul acesta mi-a fost luat. Sau nu mai este un drept. Dar vreau. Vreau să mă citesc mai mult decât orice. Vreau să mă pot motiva. Vreau să ştiu în ce zi, săptămână, lună, am plâns, am pierdut o luptă, am visat sau am îngropat o parte din mine. Vreau să trăiesc, sub o altă formă, clipa când am cedat. Vreau să revăd clipele, cuvintele, petele de cerneală din colţ, forma lacrimilor.

L-am căutat. L-am căutat în toate posibilele ascunzişuri. Dar nu l-am găsit. L-am căutat cu forţa sufletului. Degeaba.

Mă întreb, mânată de furie şi dezamăgire, de ce nu-l pot avea? Oricum scriu. Scriu pe foi, pe caiete, pe blog.. Scriu mai des decât atunci. Şi dacă mi s-a luat acea parte mai întunecată din adolescenţa mea, asta nu înseamnă că va fi de negăsit ca jurnalul. Nu, e tot aici. Dacă voi nu citiţi, asta nu înseamnă că eu nu mai scriu. Dacă aveţi încredere în mine încât nu-mi urmăriţi postările de pe blog, de ce nu-mi înapoiaţi jurnalul? Ba dimpotrivă, ar fi mai uşor aşa să-mi supraveghezi cuvintele. Mi-e teamă să-l mai cer. Mi-e teamă că ţi-ai construi alte scenarii.

Cu toate acestea, te înţeleg. Reuşesc să te înţeleg. Ce mă doare, m-a durut şi mă va durea mereu este că nici citind cele mai ascunse gânduri ale mele, nu ai reuşit să mă înţelegi. Nu m-ai înţeles niciodată..

Se spune că e mai uşor să ai grijă de un copil când creşte. Poate vorbi, poate spune cu propriile cuvinte ce-l doare, unde-l doare sau de ce are nevoie. Contest cu fiecare parte din mine asta. Şi chiar dacă nu vorbeşte, ce pobleme poate avea un copil când e mic? Îi e foame, sete sau nu se simte bine. E obosit sau bolnăvior. Până la urmă se va descoperi. Va fi mai uşor. Dar odată cu creşterea, vin şi problemele. Problemele lor. Aşa, mari sau mici. Devin conştienţi de prea multe lucruri. Un copil mare e un copil care are probleme. Care are nevoie să fie înţeles. Să mai fie lăsat singur. Să mai fie ţinut în braţe, dar să fie lăsat să lupte singur cu proprii demoni.

M-am întrebat de multe ori dacă nu sunt eu cea vinovată, cea care nu poate fi înţeleasă. Simt că nu pot să-ţi spun tot, oricât de mult aş vrea. Te vreau aproape, dar spunându-ţi, te-aş îndepărta. Nu e bine, dar nici dacă aş deschide uşa sufletului nu va fi. Nu ştiu de ce te sperie aşa tare gândurile, stările şi comportamentul meu. De ce ţi-e teamă, mamă? De ce ţi-e aşa teamă că ai putea avea un copil cu probleme? Şi ştii la ce fel de probleme mă refer. Te înţeleg şi aici. Te înţeleg cel mai bine aici..

Ştiu că jurnalul mă va ajuta. M-a mai ajutat odată. O poate face şi acum. Dar te va speria iar dorinţa mea de a-l avea din nou. Mă vei crede iar bolnavă. Te vei speria iar. Te va durea sufletul la gândul că m-ai pierdut din nou. Tu nu m-ai pierdut niciodată. M-am rătăcit, m-am rătăcit mult, foarte mult, dar nu m-ai pierdut. Oamenii se rătăcesc. De aceea e aşa frumos momentul regăsirii. De aceea vreau jurnalul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s