Nu mă mai întorc

Nu mă mai întorc

Nu voiam scriu. Nu voiam să mai vorbesc încă odată despre asta. Nu voiam să-i las să vadă că mă doare. Nu voiam să-i las să-mi vadă sufletul îngenuncheat de cuvintele lor. Nu voiam, dar mă doare. Şi nu pot ţine cuvintele prea mult în suflet, îmi îngăuresc pieptul.

Şi chiar acum câteva ore scriam pe ce, cine şi cum mi-am irosit lacrimile..

Nu ştiu ce să zic acum. Nu prea pot să scriu acum. Nu prea scriu în momentele astea — momentele imediat de după pietrele de moară atârnate de cuvinte. Nu după ce mi-au izbit sufletul.. Dar mi-o cere sufletul. Şi nu vreau să mai cadă lacrimi. Am descoperit că lacrimile mi se opresc atunci când scriu. Ca o promisiune mută că nu vor uda foaia, cuvintele, degetele, stiloul şi tastele, că vor aştepta cuminţi în colţul ochilor să fie plânse.

Oare ar trebui să mă schimb?   

Nu, mai bine portocale. Plec, de data asta îmi promit cu forţa sufletului care mi-a mai rămas, că nu voi mai rămâne, că nu mă voi mai întoarce. Cum să bat la o uşă la care este închisă paşilor mei? Cum să intru când au stabilit că am pantofii murdari? Eu i-am primit şi aşa. Fără să bată, cu pantofii, mâinile şi sufletul murdare.. Poate că aveau şi ochii murdari căci nu au văzut.

 

Dar poate..

Dar poate..

Cineva scria, reuşea să convingă sufletele prin cuvinte că omului i se dă un număr fix de lacrimi. Să zicem că eu, în şaptespreze ani, am irosit cam treizeci de lacrimi de fericire şi şaptezeci de lacrimi de tristeţe. Bine, au fost mult mai multe, dar nu vreau să le calculez acum. Da, le-am epuizat pe acestea, am mai luat din următorii doi ani câteva. Le-am irosit prosteşte. Poate le-am plâns de prea multe ori, poate nu mai am ce să plâng sau poate nu am plâns nimic.

Mereu am urât acest cuvânt: poate. E urât, plin de incertitudini agăţate de fiecare literă. Are doar cinci, dar parcă fiecare literă duce câte zece. Le cară în spate.. Ştii, îmi pare rău pentru acele lacrimi irosite pe.. nimic. Când plângeam cu lacrimi de tristeţe că nu plâng de fericire. Ce ciudat sună aranjate pe hârtie. În minte şi în suflet sunau mai bine. Dar inima ne spusese ceva.. Şi.. or suna ele diferit, dar cum or fi?

Simt că am eşuat. Simt că nu o să realizez nimic. Nu ştiu de ce, dar simt asta. Îmi apasă pieptul. Şi mă doare..

Mereu numesc unii oameni totul, totul meu, apoi trag de nimicul cu (,) care rămân la final, numindu-l din nou tot. Mereu am greşit şi nu am ales să învăţ. Am irosit lacrimile şi lecţiile ce-mi veneau la schimb. În timp ce ei îmi materializează lumea, eu sunt un nimic pe cerul lor. Un nimic ce nu a fost niciodată tot.

Scriam cândva că sunt o jucărie ruptă  şi ponosită, dar cu ochii şi sufletul mari, acunsă într-un colţ pătat de lacrimi. Mai târziu, recitind, m-am temut de ele, de cuvintele mele.. Acum însă le accept. Şi spun: Da, sunt!

Eu.. nu pot

Eu.. nu pot

Îmi scriu cuvintele astea cu degete reci, pline de neputinţă şi de durere. Da, durere. Fac din cuvintele astea un articol personal, un articol menit să-mi elibereze sufletul de povara acestor lacrimi. Aşa tare mă doare.. Aşa îmi doream să fie bine. Şi nu am apucat să-mi scriu zâmbetul de fericire. Acum, acum nu mai este..

N-am întâmpinat niciodată toamna cu atâta tristeţe, nu m-au durut ochii aşa tare.. Veneau toate cu venirea iernii. Acum mă bântuie încă din septembrie. Dar nu ştiu că nu mai am nimic de dat..

Mi-aş dori să am forţa sufletului. Să pot pleca când vreau fără să doară aşa tare. Nici măcar nu am putut să aştern gândurile astea atunci, când le ţipa sufletul. Mi s-au risipit acum. Am aşteptat laşă, am păcălit lacrimile cu zâmbete false şi mă minţeam că-s reale, că-s obosită, că cearcănele sunt de la lipsa somnului, la fel şi ochii umflaţi.

Şi nu mă resemnez. Nu învăţ din greşeli, nu mi-am găsit o sfoară să leg sufletul ăsta de un copac. Nu pot să spun nu, nu pot să vorbesc când trebuie, nu pot să-i impiedic să sape în suflet. De le-aş mai da şi o lopăţică..

Mă doare şi.. plouă. Am scuturat puful de pe o gutuie şi mi-am murdărit buzele de gustul ploii. Acum sufletul îmi miroase toamnă, iar buzele a burniţă. Am scuturat şi trandafirii, mi se păreau grei, îndureraţi. Sufletul cum îl scutur?

Uit să uit

Uit să uit

Aştept de atâta timp toamna asta că acum nu ştiu ce să fac cu ea. Mi-e sufletul confuz şi obosit. Nu vreau să uit, nu vreau să dau uitării părţi din mine. Vreau doar să pot să-mi pun amintirile în cufere, să le închid şi să le caut rareori. Nu mai vreau să pierd timp balasând un capac ce trebuie închis.

Te-am văzut. Te-am văzut şi sufletul mi-a tresărit. Nu de teamă, nu de dor. Doar aşa, că-ţi erau ochii prea goi. Goi pentru mine. Doar pentru mine.. Mi-am promis că nu-ţi mai scriu nimic, niciodată, că acelea mi-au fost ultimele cuvinte.. Dar nu mă lasă sufletul. Aşa că te adun în articolele mele, îţi mai şoptesc numele câteodată, te mai caut cu privirea..

Mi-am încălzit un zâmbet pe chip, mi-am ridicat capul cu un curaj infinit. Am câştigat şi voiam să vezi asta. Voiam să vezi că nu mai sunt tipa penibilă pe care ai abandonat-o pe banca aceea din parcul atacat de o toamnă târzie. Voiam să vezi chiar dacă tu nu te uitai. Voiam să mă vezi zâmbind căci ultima dată mi-ai râs de lacrimi.

Articolul acesta nu e pentru tine. Niciunul nu este pentru tine. Toate sunt ale mele, pentru mine, pentru suflet, pentru copil, pentru acea Flori uitată pe bancă..

Şi vorbeam de toamnă..

Sunt eu, Flori..

Sunt eu, Flori..

Poate mă ştii, poate m-ai uitat, poate vrei să mă uiţi, poate mă iubeşti, m-ai iubit sau vrei să te ataşezi de mine, poate m-ai cunoscut în toate modurile dezvăluite de sufletul meu sau poate vrei să mă cunoşti. Poate ai uitat o îmbrăţişare în braţele mele, poate ai uitat să mă mai îmbrăţişezi sau poate îţi doreşti să te îmbrăţişez eu, cu forţa sufletului. Forţa unui suflet tânăr..

Şi mi-e aşa un dor..

Şi azi resimt o aşa tristeţe. Ce mă sperie este uşurinţa şi rapiditatea cu care mi s-a strecurat în suflet. Căci acum câteva ore îmi scriam zâmbetul de fericire. Mi-e teamă..  Şi am mai zis că mi-e dor? Deşi nu trebuie, deşi lacrimile trebuiau plânse de mult timp, deşi numele tău e şters din sufletul meu. Dar nu numele tău îmi răvăşeşte sufletul. Nu acum. Nu singur. Are alte pietre acum care-l trag în jos. Da, de ce să mă mint, e şi al tău, care împreună cu celelalte crează o durere comună, fără nume..

Poate e melancolia toamnei şi peste câteva zile îmi voi scrie nu unul , ci zeci de zâmbete de fericire. Scriu azi fără o direcţie anume, fără cuvinte adunate frumos, păstrate în vârful degetelor, scriu ca să alung norul ăsta negru de pe cerul meu. Şi scriu ca să nu uit. Să nu uit ziua asta pe care mi-o doream aşa frumoasă. Mă bucuram, mă băteam cu pumnul în piept în faţa oglinzii că sunt o altă Flori, mai veselă, mai curajoasă, mai încrezătoare, o Flori cu un suflet nou, care nu sperie de nimeni. Dar sunt tot eu. Poate m-am schimbat puţin, poate nu atât cât îmi doream, cât îmi şoptea sufletul, dar simt mirosul de nou ce umblă prin suflet.

Poate nu am reuşit să scriu mai nimic frumos, de înţeles, de ţinut minte, dar eu mi-am îndeplinit scopul. Mi-am eliberat sufletul..

Unsprezece mii de fericiri..

Unsprezece mii de fericiri..

Îmi iau sufletul la plimbare.. Îl duc pe o cărare a unei amintiri prea frumoase. Amintirea celor mai frumoşi ani. Am avut totul. Da, atunci şi acolo. Cine ştia că aveam să-mi doresc atât de mult să retrăiesc acele clipe? Acum, nu pot decât să las dorului să-i fie dor. Să retrăiesc, sub forma amintirii, magia clasei a unsprezecea. Cu toate darurile ei..

A trecut prea repede. Parcă ieri intram pe porţile uriaşe ale liceului aglomerat. Cu un suflet plin de emoţii şi îndoieli, păşeam timidă spre mulţimea zgomotoasă. Cu un fost prieten bun de mână, cu elevii mai mari râzând zgomotos, cu părinţii strâns lipiţi de mine, încercam să-mi imaginez următorii ani. Cine credea că voi ajunge să cerşesc clipe din copilărie, să-mi doresc să intru din nou pe porţile liceului, s-o pot lua de la capăt?

Ani de liceu..

Am zâmbit, am râs, am plâns, am iubit, am cântat, am creat legături frumoase, am chiulit, am luat orice notă, de la unu la zece, am făcut fotografii, am citit, am scris, mi-am creat colţul meu de lume, am dezamăgit, am iertat, am luptat, mi-a fost dor, am greşit, am visat, am îmbrăţişat oameni frumoşi, i-am primit în suflet.. Am ştiut să gust din fericirea fără nume şi s-o alung pe cea care şoptea numele unui om care nu mai are ce să caute în sufletul meu. Am salutat cu o bucurie explozivă toamna, încă de la început, am prelungit melancolia ei prin propria-mi melancolie, am îngheţat sentimente iarna, când nu avem cu cine să număr fulgii de nea, am tânjit după fiecare dar al toamnei, am rugat-o să vină mai repede la mine, am aşteptat cuminte primăvara, am făcut faţă cum am putut nostalgiilor şi dezamăgirilor, am deschis larg ferestrele sufletului pentru a prinde din mireasma primăverii. Am descoperit că şi primăvara e frumoasă şi o bună prietenă, un om drag al sufletului meu. M-am rugat de Mai să mai stea şi să-mi facă un dar.  Iunie mi-a îndeplinit o jumătate de vis, ceea ce nu poate fi mai frumos sau liniştitor. Nu mi s-au stins niciodată toate visurile. Mereu a licărit timid unul, ascuns în adâncul sufletului.

Acum a sosit vremea deciziilor, vremea alegerilor ce ne vor marca viaţa. Nu mai am timp să număr frunzele din parc, să mă mai bucur de toamnă, să-mi mai beau ciocolata caldă la terasa de pe colţ, să mă mai pierd printre zâmbete, să mai pierd seri de toamnă privind cerul.

Şi totul e străin. Nu mai îmi plimb degetele pe balustradă, nu-mi mai târăsc picioarele până la etajul doi, nu-mi mai tocesc coatele pe aceeaşi bancă. Holul meu vesel nu mai este, iar cu acesta nou nu-mi pot face amintiri la fel de frumoase. Mai am eu vreun zâmbet aşa frumos desenat pe bancă? Mai miroase ea a fericire, a emoţie de toamnă? Nu mi-am şters palmele transpirate de emoţie în timpul unui test la care mă pregătisem slab, nu mi-a căzut nicio lacrimă pe ea, nu mi-am sprijinit învinsă capul pe ea. Somnoroasă, dar nu învinsă. Şi nu se mai vede cerul aşa frumos..

Am încheiat un capitol din cartea vieţii. Ştiu însă că voi vorbi şi despre clasa a doisprezecea la fel de frumos. Cine ştie, poate chiar mai frumos. Dar nu cu acelaşi dor.. Clasa a unsprezecea îmi va rămâne tatuată peste suflet. Mai sunt atâtea de făcut, să am ce să-mi amintesc mai târziu, să am unde să-mi port paşii.

Mă întristează gândul că nu mai am aceaşi libertate, nici nu mai am timp să scriu.. Iar acum, după o pauză aşa lungă, nu-mi găsesc cuvintele şi aş vrea să vorbesc aşa frumos de ea, de clasa mea, de clasa a unsprezecea..

Pasiunea pentru două roţi

Pasiunea pentru două roţi

Printre rânduri, gânduri şi cuvinte.. Aşa mai descopăr un om. Cu permisiunea lui şi cu forţa sufletului meu, am ridicat încetişor casca motociclistului pentru a cunoaşte,  puţin câte puţin, omul din  spatele ei sau mai bine zis, copilul. Un copil mare..

Privindu-l din exterior, mă aşteptam să întâlnesc tone de aroganţă, de încredere exagerată, de lipsă de comunicare cu oamenii simpli. M-am lăsat condusă de aparenţe, aproape judecându-l după propriile prejudecăţi. Am descoperit însă o frumoasă simplitate şi amabilitate, principii şi valori bine bazate, zâmbete în cuvinte, sinceritate.. A renunţat la casca ce i-a îngreunat paşii spre înţelegere. Şi aşa am văzut părţi din el, din om, din copil.. Aşa am înţeles. Aşa m-am oprit din mersul meu cu paşi greoi, m-am oprit şi am ascultat. Cu prejudecăţile lăsate afară, lângă uşă..

Ştiţi câţi sceptici sunt printre noi? Şi temători? Ştiţi câţi îi condamnă, îi judecă pe cei care au pasiunea aceasta? Ştiţi câţi se bat cu pumnul în piept că motocicliştii nu mor acasă, că nu mor când le-a sunat ceasul? Da, poate au dreptate, dar ce ştiu ei? Unde mai e adrenalina, curajul, forţa sufletului, a vântului, a cerului? E fericirea lor. E ceea ce şi-au construit în timp. E un vis împlinit. Visul lor. Şi nimic nu-i poate opri. Ce poate fi mai frumos?!

Aş putea spune azi, cu mâna pe inimă, că fiecare dintre noi are câte ceva de învăţat de la fiecare motociclist. Ei trăiesc cu adevărat clipa, ei au uitat de teamă, de regrete, ei luptă cu adevărat. Şi indiferent de cum se va încheia povestea aceasta, ei vor avea un infinit zâmbet pe buze, în suflet şi în inimă. Merită apreciaţi, nu criticaţi. Merită ascultaţi cu sufletul. Şi ei vorbesc aşa frumos cu vocea sufletului!

Îi mulţumesc azi, cu această ocazie. Îi mulţumesc pentru tot, pentru visuri, pentru saluturi, pentru zâmbete, pentru cuvinte, pentru fiecare răspuns la fiecare întrebare adresată. L-am întrebat despre visuri, despre temeri, despre trăiri.. Mi-a răspuns frumos, cu vocea pasiunii.

Am înţeles că fiecare om are o carte. O carte goală. Asta i se dă din primele clipe când deschide ochii. O carte şi nişte culori. Încă de pe atunci începe să scrie în ea, să coloreze, că viseze cu paginile. Şi aşa va fi viaţa lui, a noastră, a mea, cu acea carte ascunsă după poarta sufletului. Cartea lui e plină de trăiri şi aventuri şoptite, de adrenalină, de curaj; cartea lui merită citită, apoi recitită şi păstrată pe cerul sufletului. A scris cu cele mai simple culori. A scris cum a ştiut. Ghidat de forţa sufletului..

Iniţial, am vrut să-i iau un interviu. Am reuşit cumva să leg cuvintele, dar întrebările erau stângace, prea grăbite. Nu le pusesem eu bine şi nu arătam în totalitate ce a făcut pasiunea asta cu sufletul lui.

L-am întrebat, într-o târzie noapte de vară, cum ar defini viaţa. M-a surprins cu o mărturisire frumoasă, ca de obicei. Viaţa e scurtă. Foarte scurtă. Aşa că trăieşte clipa. Ştii? Eu încetinesc timpul când sunt pe motor. La propriu. Deşi motorul se mişcă atât de rapid că simţi că ţi-ai luat zborul, timpul îşi pleacă capul resemnat. Nu el câştigă. Nu de data asta. Timpul pierde. Îşi pierde clipa. I-am pus atâtea întrebări! Şi mi-a răspuns cu răbdare la toate. Simplu şi sincer.

Pasiunea pentru două roţi îi striga numele de pe vremea copilăriei. „Prima mea motocicleta era de 125cc şi eu aveam 15 ani. ” Mie-mi sună a o frumoasă introducere. Parcă aşa ar trebui să ia naştere o carte, cartea lui, povestea plină de mărturisiri. Şi străbunicul, bunicul şi tatăl său au fost chemaţi de aceaşi pasiune. Vis de familie..

Mi-a spus şi despre unul dintre cele patru accidente ale sale. Unul mai grav, ce-i încerca curajul, ambiţia şi forţa pentru pasiunea ce-i purta numele. Nu m-a surprins să aflu că s-a ridicat rapid să-şi ridice motorul, că simţea din nou forţa vântului..

Motocicliştii sunt sinceri, oameni simpli şi frumoşi,prietenoşi, calzi, calmi, încrezători, curajoşi, cu zâmbete de învingători în priviri, cu sute de poveşti în suflet..Oameni fericiţi, marcaţi pentru totdeauna de pasiunea pentru două roţi.

Pleacă-ţi sufletul în faţa poveştilor lor şi vei rămâne uimit, vei apuca şi tu creioane să mai scrii la a ta. Opreşte-te din a-i judeca. Le vei da mai mult curaj. Nu te bucura, nu crede că tu eşti în siguranţă. Nimeni nu este. Învaţă asta şi vei fi fericit.