Calea cuvintelor

Spuneam cândva că scrisul m-a îngropat, că încă mă îngroapă. Ei bine, azi spun, cu forţa sufletului care mi-a mai rămas, că scrisul este un bun prieten, tot ce mi-a mai rămas. Mi se întâmplă deseori să pierd cuvintele. Le notez cuminte aici, dar se pierd în neant. Parcă cineva are ceva împotriva lor. Ieri am scris de două ori „Calea cuvintelor”. Ce frumos îmi aşezasem cuvintele. Ce sincer! Ce curat! O pană scurtă de curent le-a ucis. După, mi-a fost imposibil să le mai găsesc. Mă resemnasem parcă; oricum, cert este că acestea nu mai sunt ca primele. Şi mă doare gândul acesta. Mă întristează, mă nelinişteşte, mă umple de îndoieli amare.

Azi am apucat stiloul cu ambele mâini, i-am schimbat rezerva cu care scrisesem povestea zilei în care am cedat. Îmi aştern cuvintele pe hârtie, să nu mi le mai ia nimeni. Nu trece o zi fără să nu scriu, fără să nu spun povestea şi gândurile adunate. Unele cuvinte le ţin în partea de sus a pieptului, pe altele le uit prin buzunare, pe unele le ţin în minte să nu le uit, pe altele le adun grămezi prin camerele sufletului, pe altele le postez aici spre a-mi fi analizate, cântărite, criticate, admirate sau păstrate în alte suflete, mai ascund câteva pe hârtii ce le pierd în cutia mea dragă de amintiri, iar unele le mai las şi aici, doar cele care mă apasă prea tare, shiţe neterminate. Din categoria celor care strivesc piepturi..

Am multe schiţe neterminate, dar doar trei îmi umbresc sufletul, doar cuvintele din spatele titlurilor lor mă ard, mă strivesc, mă chinuie..

Am o schiţă neterminată de mult, mult timp. Zace ascunsă, prinsă între pereţii blogului, citită doar de mine. Ştiu că voi fi aspru judecată pentru cuvintele de acolo, la fel şi tu. Dar vezi, mie nu-mi pasă. Mi-am scris, fără umbră de regret, numele în colţul paginii. O plimbare grea pe o cărare nemaiumblată a amintirilor. Încep cu ea pentru că nu-mi dă pace. Am scris-o de mai multe ori, de fiecare dată ceva întrerupându-mă, obligându-mă s-o iau de la capăt. Câte cuvinte aş mai pune acolo. Aş trece pragul de o mie şi jumătate şi nu aş scăpa nici de jumătate dintre ele.  Le pun, le scot, iar le pun. Oricum le văd doar eu. Dar mi-e teamă. Şi simt că greşesc. Că nu e bine, că nu e corect, că nu e etic.

Dar dacă doare, ce mă fac?

Se vor pune  întrebări la care nu o să ştiu ce şi cum să răspund. Însă nu mă tem că aţi putea citi voi. Nu aveţi idee cum se numeşte blogul meu. Şi vă loviţi cu pumnul în piept că vreţi să mă înţelegeţi. Voi nu ştiţi ce copil aveţi. Îmi simt sufletul legat. Îmi simt copilăria fugărită de cuvintele tale, ale tale, nu ale mele. Şi crede-mă, m-am resemnat gândului că şi în viitor îmi voi juli coatele şi genunchii în fuga mea nebună de ele. Cu cât scriu mai mult la schiţă, scrisoarea pe care nu voi reuşi s-o trimit nicicând, realizez cât de speriată, singură şi tristă mă simt într-un loc pe care-l numesc „acasă”.

Pe cea de-a doua schiţă, o ţine inima captivă între pereţii blogului. Inima nu mă lasă să o postez. Odată dezvăluită, trebuie să merg pe alt drum. Dar nu singură. Asta-mi doream, dar în acelaşi timp, îmi doresc să ştiu cu cine merg.  M-am mai grăbit odată cu o scrisoare şi mi-am ars sufletul. Mult timp am stat cu o cenuşă înecăcioasă, o cenuşă ce nu o puteam împrăştia vântului. Ştiu că la scrisoarea aceasta voi fi nu judecată, ci luată peste picior, poate chiar de tine, destinatarule, poate chiar de mine, expeditorul sau poate chiar de tine, cititorul. Mai aştept, nu mi-am notat numele în colţ, dar am pus tot ce mai aveam. Şi nu vreau să mai pierd nimic. Vreau să câştig, să înving..

Ultima schiţă, cea din urmă, un semn de suflet, scris cu multe lacrimi de un suflet chinuit de neputinţă, îl las mult, mult timp aici. O las pentru că mi-a tot ros din suflet. Cu colţi ascuţiţi. Nici măcar nu-mi imaginez cum ar arăta numele meu pictat în colţ, chiar dacă visul a murit şi nu mai este loc pentru flori pe acest mormânt. Am renunţat la mine, la blog, la orice luptă începută timid. Nu mai sunt atât de prinsă de acest semn, dar sufletul îmi va rămâne marcat.

Gata, abandonez stiloul, nu pot scrie o cale atât de lungă într-o singură zi. Mi-au obosit degetele şi mi se termină cerneala. Cuvinte am destule, dar nu le-a sosit vremea..

Anunțuri

2 gânduri despre „Calea cuvintelor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s