Am minţit, iartă-mă..

Dragă străină,

ştiu că am promis sufletului, copilului, mie, ţie, că aceea a fost ultima scrisoare, că acelea mi-au fost ultimele cuvinte. Dar nu le pot opri pe acestea. Nu după o aşa revedere.. Îţi scriu cu un curaj nemărginit, ştiind că nu vei citi niciodată. Cuvinte îţi tot dau, am destule, chiar dacă nu le vrei, nu le cauţi, nu mă cauţi, nu mă vrei..

Nu ştiam cum să-mi ţin privirea. Să mă uit în ochii tăi? Iar buzele să ia forma unui zâmbet şters, nu? Ce să zic? Să-ţi fac cu mâna? Să te chem? Cum să-mi ţin braţele să nu te cuprindă într-o îmbrăţişare plină de dor? Şi ochii, ochii cum mi-i ţin uscaţi? Dar frigul cum îl alung?

Te-am văzut şi sufletul mi-a tresărit atât de violent că am tresărit şi eu. M-am chinuit să rămân acolo, să-mi ţin paşii, să nu-ţi întorc spatele. Şi voiam să aud ce şi cum îmi vei spune. Am aşteptat un „iartă-mă” sau un „Flori, îmi pare rău..”, măcar puteai spune „Flori, eşti bine?”. Dar ai ales să te comporţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă pereţii nu au fost dărâmaţi, iar în locul lor am construit ziduri uriaşe, fără poduri. Îţi scriu cu sufletul şi degetele reci, ca vântul de afară..

Priveam un copil  pe care l-am cunoscut cândva. L-am iubit, l-am păstrat pe cerul sufletului, l-am admirat, l-am protejat, i-am dat părţi din mine.. Şi copilul juca un rol prea greu pentru el.

Am jucat şi eu. Acolo, pe scena improvizată, mă păcăleam că nu doare. Dincolo de cortină se purta un război. Cu mine. Doar cu mine. Nici eu nu am avut curaj să spun ceva, să-ţi adresez o întrebare simplă, să fac ceva, să ne smulgem din teatrul acela ieftin. Nici eu nu am făcut nimic. Şi trebuia. Poate era dreptul meu să spun asta. Dreptul  celor paisprezece ani..

Scrisoarea asta o fac mai scurtă că am timp.

Am plecat. Invocând o scuză falsă, dar parcă nu mai puteam respira în tensiunea aia de acolo. Numai privindu-ţi ochii albaştrii. Nu te-ai schimbat deloc. Nici fizic, nici sufleteşte. Eu am încercat atâtea stări că şi un cameleon ar fi invidios pe mine. Te-am analizat mult timp, uneori fără să mă vezi. Ştiam că ziua se va încheia şi voiam să fiu sigură că nu am greşit eu. Nu sunt sigură, ba sunt capabilă să-mi asum vina.

Nu mi-am luat la revedere, ai plecat şi tu. Cum? Fiecare pe drumul ei.

Nu mai promit că nu-ţi voi mai scrie pentru că nu vreau să te mai mint, să mă mai mint. Peste ceva timp, o să-mi trec degetele peste cicatricile lăsate de tine, peste semnul de suflet şi nu se vor mai murdări de sânge. Asta-mi promit cu forţa sufletului, sunt sigură pe mine în privinţa aceasta. A, ţi-am spus că am început să capăt mai multă încredere în mine?

Uită-mă. Te rog..

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s