Portocale..

Aş vrea să plec. Să-mi adun în buzunarul stâng bucăţelele de demnitate şi forţă sufletească ce mi-au mai rămas, poate strecor şi visul ăsta ridicol pe care eu însămi l-am strivit între degete. De-aş reuşi să înghesui şi sufletul în buzunarul drept.. Ştiu că nu pot pleca cu el în palme. Mi-a căzut din piept..

N-aş mai lăsa nimic în urmă. Nici parfum, nici regrete, nicio bucată din suflet, din copil, din acea Flori. Le-aş lua pe toate cu mine. De ce să mai rămân? De ce să stau pe teritoriul unui suflet pe care doar bănuiesc că mă aflu? Iar mă las minţită frumos. Când o să te înveţi minte, suflete? Ai promis că nu mai faci.. Că nu te mai zbaţi atât. De ce ai ţesut atât de multe visuri? Ce faci cu ele acum? Unde le pui? Poate ar trebui să te las în urmă. Să plec şi să nu mă mai uit după tine. Să-mi aduc aminte că trebuie să te uit undeva..

Aşa ar fi cel mai bine. Poate aşa voi reuşi să înving şi eu măcar odată. Nu vezi ce slabă sunt? Nu vezi cum iert şi iar iert, dând aproape uitării? Mi-am promis că dacă cineva va spune şi va face, voi pleca. Am plecat capul. Atât. Şi am înghiţit aceleaşi cuvinte. La nesfârşit. Poate aşa a fost să fie. Poate tu, suflete, nu eşti o comoară, ci un blestem. Poate eşti doar o piatră grea de râu. Te las..

Şi mă întreb pentru a mia oară, unde sunt oamenii?! Sau umanitatea? Sau sufletele lor? Înzestraţi cu un orgoliu suprem, sapă gropi în ale noastre. Ale noastre. Cele bune şi frumoase. Cele slabe. Şi nu le pasă. Şi tot noi cerşim atenţie, clipe, poate şi o amintire.

Şi m-am săturat! Mi-a ajuns. Vreau să plec. Vreau aşa de mult să plec.. De ce nu pot? Ah, de ce nu pot? Plâng, plâng, pentru că nu mă ştiam aşa slabă. Credeam că am şi eu forţa sufletului, forţa unui suflet tânăr, dar nu pot. Nu pot şi asta mă ucide parcă. Plâng pentru că doare aşa tare. Şi nu pot să plec. Nu mă lasă sufletul. Şi nici eu nu pot să-l las..

M-am săturat să tot port o cale spre aceaşi infinită neînţelegere şi vulnerabilitate. Şi lacrimi..

Anunțuri

5 gânduri despre „Portocale..

  1. orice poveste are un sfarsit cum orice drum are un capat… difera doar calea… de cele mai multe ori dam inca o sansa… de ce? simplu. ne dorim un plus. de multe ori ajungem sa spunem ca cel de langa noi nu mai este ca la inceput. de fapt nu el sau ea a suferit o schimbare, ci noi ne dorim mai mult… dragostea este oarba si ne orbeste… daca eu vreau mai mult si ea se multumeste cu ce are… e clar… traim din coji de portocale 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s