Draga mea,

Draga mea,

aleg să-ţi scriu, pentru că numai aşa pot spune totul. Cuvintele mi se pierd, mi se frâng în aerul toamnei atunci când le dau drumul. Sper să nu te superi că-ţi scriu; promit să nu bat câmpii. Simt că nu am apucat să-ţi explic totul, să-ţi spun cu ce gând te-am căutat şi te-am îmbrăţişat iar. Simt că am lăsat o îndoială, o teamă, ceva, o incertitudine.

Aşa cum ştii, ţi-am spus de multe ori, nu mai cred în prietenie. Şi îndrăznesc să zic că nici tu nu o mai faci. Prietenul e un fel de Moş Crăciun. Oricum, nu văd de ce oamenii se agaţă, îşi doresc aşa mult un prieten alături de ei. Nu înţeleg că şi fără a-l numi cu atâta înceredere cel mai bun prieten, acel om va rămâne alături de ei. Aşa cum nu înţeleg nici că oamenii se sperie.. Se sperie de ei, de responsabilităţi, de siguranţa şi încrederea cu (,) care le dăm titluri importante, prea mari.  Eu nu am nevoie de prieteni. Mi-am creat în suflet un cerc de oameni dragi, pe care nu i-am numit în niciun fel special, să nu se sperie. Nu le-am spus ce să facă, unde să stea, ce trebuie să-mi dea sau să-mi ia. Le dau libertate.

Ziceai în urmă cu ceva vreme că nu mă mai cunoşti. Că nu mai sunt acea Flori alături de care îţi împărţeai trăirile. Nu ştiu cum aş putea să-ţi explic cine sunt, cine am devenit, fără să filosofez prea mult, fără să mă dau după alte cuvinte. Nu ştiu cum să-ţi spun ca să înţelegi. Poate dacă rămâi lângă mine, mă vei descoperi uşor, pas cu pas. Ştii, ceea ce ar reprezenta motivul slăbirii legăturii noastre nu ar fi cuvintele tale sau ale mele, rostite acum multă vreme. Cred că acela a fost un simplu pretext. Deşi nu îmi place să recunosc, crescusem amândouă, cunoscuserăm oameni noi şi ne schimbaserăm. Nu ne mai spuneam tot, ne ascundeam cuvintele, parcă făceam totul doar de dragul acelei prietenii. Luptam pentru ea, nu pentru noi. Să ţinem vie scânteia aia.

Poate am avut nevoie de depărtarea aceea. Poate aveam nevoie să ne liniştim sufletele, să trăim singure,separate una de cealaltă. Eu simţeam că nu ne mai cunoaştem, că magia se risipise. Nu ştiu de tine, dar eu asta am simţit atunci. Nu am apucat să-ţi spun, dar nu am avut pentru ce să te iert. Dacă stau acum să analizez, şi eu am avut o parte din vină. Eram atât de ocupată să mă victimizez, să plâng aceleaşi lacrimi la nesfârşit, că nu observasem că vă răneam şi pe voi, că nu voiam să vă las să mă salvaţi. 

Da, m-am gândit în fiecare zi la tine, am vrut mai mereu să-ţi las un mesaj, să te întreb dacă eşti bine, dacă m-ai uitat. Mi-am zis că ar trebui să aştept, să las timpul să treacă. Dar într-o zi, m-am trezit în veselie diurnă, m-am ascultat şi mi-am zis că nu am de ce să ţin oamenii departe de mine. Nu oamenii care mi-au fost cândva tot. Şi la cum mă fugărea timpul, mi-am propus să te caut, să te iau din nou în braţe. M-am temut că nu o să mă mai primeşti, că o să mă alungi cu tot cu cuvinte, dar am încercat. M-am înarmat cu curaj şi aşa mi-am purtat paşii către tine. Acum nu pot decât să mă bucur.

Să ai cei mai frumoşi şi fericiţi ani, să te bucuri mereu, să speri, să visezi, să cânţi, să-ţi faci amintiri, să dansezi cu ploaia, să-ţi mai uiţi umbrela acasă, să mai faci lucruri nebuneşti, să zâmbeşti întotdeauna, să nu ai niciodată regrete, să spui mereu cu tărie ce vrei, să priveşti cerul, să faci fotografii, să iubeşti, să ierţi, să plângi, să râzi, să-ţi păstrezi mereu strălucirea frumoasă a ochilor albaştrii.. La mulţi, mulţi ani de fericire şi împlinire, dragoste, succes şi infinităţi infinite.

M-am gândit de mult, mult timp să-ţi scriu. La fel cum m-am gândit ce aş putea să-ţi iau, cum aş putea să te fac mereu fericită, să zâmbeşti şi să mă vezi chiar şi atunci când sunt departe. Lângă scrisoare, vei găsi, în punguţa strălucitoare, o clepsidră. O clepsidră micuţă, cu nisip verde ce se scurge rapid. Zece secunde. Le-am numărat, le-am auzit, le-am văzut. Am exersat un zâmbet, am calculat cam ce aş putea face, la câte cuvinte aş întoarce din nou clepsidra. Ştii, deşi conştientă că timpul trece, de când am clepsidra pe birou parcă mă sperii şi mai tare, parcă conştientizez şi mai mult că nu mai avem timp pentru nimic, că irosim aiurea o grămadă de momente. Cu ea am încercat să opresc timpul, să-l întorc, dar nu am putut să-l încetinesc. Mi-am pus-o de zeci de ori la ureche şi de fiecare dată m-am speriat de tăcerea ultimului fir de nisip. Vreau să înveţi cu ea că timpul aleargă, că nu mai e loc de altceva, că suntem în continuă mişcare. Că până şi timpul nostru petrecut împreună e pe sfârşite.

De asemenea, am mai pus în punguţă o vrăjitoare. I-am îndreptat mătura şi am învelit-o în altă pungă. Să nu amestece, să nu fure din nisip. Brelocul-vrăjitoare l-am luat să-ţi amintesc că acea parte din Flori, mai rea, mai egoistă, cea pe care o iubeai aşa mult, nu s-a pierdut pentru totdeauna. S-o agăţi undeva, să te uiţi la clepsidră şi să simţi cele două Flori bătând la uşa sufletului. Să-ţi dai seama pe care o vrei mai mult înăuntru. Să te uiţi la trecut, numărând viitorul.

Poate  e prea mult sau poate e prea puţin. Poate nu am reuşit să explic în totalitate cam ce ar vrea să simbolizeze cele două cadouaşe.. Dar dacă mai vrei cuvinte, să-mi ceri. Văd eu cum fac să ţi le dau frumos, fără să mă sperii, fără să mă fâstâcesc.

Te vreau fericită, împlinită pe toate planurile, cu sufletul plin de umbre şi lumini. La mulţi, mulţi ani! Nu irosi nimic.. Te iubesc.

Cu drag,

Flori.

Anunțuri
Altă toamnă, niciun tu

Altă toamnă, niciun tu

Mi se pare mie sau nu mai ştiu să număr? Mă trezesc aşa buimacă, fără a şti nimic. Că e sfârşit de octombrie, că mai e puţin şi mi se duce şi toamna asta, că nu am făcut nimic, că am pierdut două luni în care-mi plănuisem atâtea, că nu am tăiat nicio liniuţă din multele aşezate pe oglindă..

Şi dacă m-ar întreba acum cineva pe stradă ce vârstă am, aş spune fără să gândesc că am şaptesprezece ani..

Mă visez într-o poveste frumoasă, mă visez alături de un personaj frumos, minunat, perfect pentru mine. Mă visez fericită, dar doar mă visez. Nu fac nimic şi-mi zic că nu pot, că aş vrea, că aş încerca. Mereu am urât condiţionalul.. Îmi dăduse mie octombrie un dar de toamnă, de optsprezece ani, dar poate a greşit. Poate nu era darul meu. Poate a vrut să-mi încerce sufletul. Să-mi amintească de ceva..

Uneori uit să-mi amintesc de toamna trecută, de ce am primit atunci, de ce nume avea fericirea mea. Şi e bine pentru că nu vreau să-mi amintesc aşa des. Altfel nu aş mai scrie altceva, aş scrie cu disperare, aşa cum scriam înainte..

Mă privesc, mă analizez câteodată minute în şir, până realizez cât de mult m-am schimbat. Recunosc cu regret că am crescut.. Nu mai sunt aceaşi Flori. Nici pe blog. Cu fiecare articol publicat realizez cât de diferit este faţă de ultimul, cu ce gând l-am scris, cu ce scop am şters sau am adăugat un cuvânt. Gesturile, zâmbetul, acţiunile, speranţele, toate mi se schimbă..

Fericiri mimate

Fericiri mimate

Am momente în care nu mă mai accept, când nu vreau să mai fiu, să şterg totul din mine. Am momente când nu mai pot să mă privesc în oglindă, când mă dau prea mulţi paşi înapoi din calea unor oameni unde mă visam cu atâta entuziasm. Am momente când nu pot nici măcar să plâng, aşa tare mă doare. Am momente când cedez foarte rapid sau când mă întreb suprinsă cât mai e..

Am momente în care orice lucru simplu e o povară. Am momente când îmi pasă aşa mult ca oamenii să mă vadă fericită, să mă ţină minte cu zâmbetul pe buze. Am momente când mă uit prin oglindă, încercând în continuu să ascund dârele tristeţii de pe chip, să desenez un zâmbet, să nu-i las să ştie cum mi-a fost sufletul..

Asemenea unui clovn.. Aşa îmi maschez fericirea.

Am recunoscut de multe ori că nu vreau s-o afişez prea des pe Flori cea reală, am mai spus cum o consider eu, dar până şi asta trage semne de întrebare la care nu pot răspunde. Mi-ar fi teamă câţi ar rămâne în dreapta mea după.. Degeaba se bat ei cu pumnul în piept. Nici eu nu aş sta cu mine. Mă gândesc acum la toate momentele mele, la viaţa mea şi realizez că e nimic. Nu am nimic interesant de oferit. Ce dau eu nu vor ei.. Iar eu nu am ce vor ei.

Priveşte cerul..

Priveşte cerul..

Am repetat de atâtea ori cuvintele acestea, că deja au devenit un obicei, parte din cotidian, un lucru important pe care trebuie să-l fac cu mine. Să-l fac să fie bine. Nu de mult, de ceva vreme, mi-am descoperit această latură. Nu ştiu dacă am avut-o de la început sau dacă am creat-o eu pe parcurs. Nu asta contează. Contează că sunt aşa. Deşi de multe ori spun că m-aş vrea altfel..

Îmi place să vorbesc singură. O fac foarte des, ori de câte ori simt nevoia. Nu mai ţin cont de oameni, de oraş, de gânduri. Mă trezesc discutând cu mine în timp ce oamenii trec neobosiţi pe lângă mine, fără a-mi citi cuvintele de pe buze. Abia le aud eu.. Aşa vorbesc cu mine mai mereu, spunându-mi lucruri şi fapte la care doar visez. Aşa mă amestesc printre oameni. Cu gânduri calde pe buze reci.

Îmi fac timp, îmi antrenez corpul pentru frigul prea aspru, doar ca să pot să stau din nou aşa frumos prin părculeţul împodobit de toamnă. Să mai văd oamenii, să încerc să le citesc poveştile din ochii grăbiţi. Să le văd în suflet. Şi cu o doză de egoism, vreau să mă vadă fericită. Poate îşi mai amintesc de mine plângând toamna trecută. Dar şi acum m-aş aşeza undeva şi aş plânge. Nu mi-ar trebui motiv. Am destule lacrimi neplânse prin suflet.

Uneori mă întreb dacă aş rezista unor lovituri cu adevărat grele. Dacă aş fi atât de puternică încât să-mi zic că poate aşa a fost să fie şi să-mi şterg cu forţă sufletească lacrimile. Să merg mai departe. Să-mi urmez drumul în viaţă. Să ştiu, să mă învăţ să zâmbesc din nou. Mă întreb aşa, într-o doară, căci aş cam bănui că sufletul şi-ar face de cap.

Simt că nu-mi voi găsi niciodată pe cineva potrivit pentru mine. Că nu mă va înţelege şi nu-mi va fi nimeni aproape aşa cum îmi doresc. Simt că nu mă mai cunosc, ca mai apoi să mă descriu amănunţit şi să-mi notez pe o hârtie ce aş putea schimba. Simt că mi se scufundă sufletul în superficialitate.. Un suflet frumos într-un ambalaj frumos, asta am căutat.  Am judecat. Poate am şi rănit. Îmi pare rău.

Voi continua să privesc mereu cerul, pentru că este singura modalitate de a-mi ţine capul sus. Şi când îi voi zâmbi, lumea mă va crede fericită. Şi mă întreb acum.. De ce ţin aşa mult să mă vadă lumea fericită?

Scrisoare de nu mă uita

Scrisoare de nu mă uita

 Draga mea,

ştiu că îţi doreai de la mine,  de ceva vreme, cuvinte, stări, emoţii şi rânduri redate tot prin cuvinte. Eu am aşteptat cuminte, aşa cum fac de fiecare dată, mi-am adunat cuvintele în vârfurile degetelor, le-am învăţat să-ţi scrie un mic şi timid „Nu mă uita..”. Te-am găsit, mai bine zis te-am lăsat, în ultima noapte de vară, o copilă mai măricică, mai schimbată, cu ochii pline de lumini şi zâmbete, cu un suflet mai copt. Nu mai erai copila cu ochi speriaţi, ce-mi cerea ajutorul din priviri. Am ştiut, din prima clipă, că te vei descurca aşa frumos fără mine.. Eu sunt floarea în povestea asta, dar tu vei înflori mai frumos ca mine.

Mi-e aşa un dor de tine. De m-aş mai plimba cu tine printre frunzele parcului, de m-aş mai lăsa târâtă aşa frumos prin toate locurile care-ţi ademeneau privirea, de-am mai bea împreună o ciocolată caldă, de ne-am mai ridica aşa frumos una pe cealaltă. Ştii ce vreau, ce mi-aş dori să aud de la tine? Că peste un an, doi, vei spune cuiva, poate chiar mie, că am reuşit să aduc ceva frumos în viaţa ta. Să te îndemn spre un drum. Să-ţi fi dat ceva..

Câte aş avea să-ţi zic. Mai ştii, înainte îţi spuneam tot. Îmi ştiai fiecare semn de suflet. Mă supăr pe timp. Trece prea repede şi eu mă deplasez prea greu..

Mi-a plăcut la tine că, eu fiind un copil la fel ca tine, m-ai tratat ca pe un om matur, responsabil, sigur pe sine. Deşi uneori comportamentul mi-era aşa infantil. Dar tu nu mi-ai reproşat niciodată asta. De aceea ocupi un loc aşa frumos în suflet. Am un aşa dor în suflet. Făceam totul împreună..

Te păstrez ca semn de suflet, un om tare drag cu care am împărţit cei mai frumoşi ani de liceu. Îmi voi aminti mereu de ochii tăi frumoşi, de zâmbetul tău cald, naiv, sincer, de sufleţelul aşa crud la început, de răsul tău colorat, de cuvinte şi de îmbrăţişări. Ştiu că ne vom mai vedea, dar mă ştii cum sunt. Mereu mă lupt cu timpul. L-aş da întotdeauna înapoi. Îţi mulţumesc pentru tot, copil frumos! Mulţumesc cu sufletul. M-ai făcut aşa fericită, plină de viaţă. Mi-ai umplut cuferele de amintiri. Toate, cu forţa unui suflet tânăr..

Te rog însă să nu mă uiţi. Păstrează-mă undeva, într-un colţişor, promit să nu deranjez. Nu uita de copilul cu ochi mari. Te iubeşte.

Cu drag şi dor,

Flori R.

Semn de suflet

Semn de suflet

În urmă cu ceva vreme, îmi scriam vinovată schiţa asta, cu degete tremurânde, încărcate de vină, emoţie şi o stare care nu avea ce să caute prin suflet. Azi o rescriu. Mai păstrez câteva cuvinte de acolo, câteva verbe şi prepoziţii, să mai fie măcar puţin din schiţa ce se dorea aşa mult publicată. Verbele sunt la trecut, la fel şi visul şi stările, chiar şi el..

Mă îndrăgostisem iremediabil de tine, de pasiunea sufletului tău, dinainte de a avea ocazia de a afla câte ceva de omul din spatele căştii negre. Mă îndrăgostisem de amândoi, în aceaşi măsură, mai mult decât putea suporta sufletul meu. Te-am ţinut în suflet, ascuns de mine şi de tine. Ţi-aş fi scris pagini întregi, până mi-ar fi sângerat degetele şi tot nu m-aş fi oprit, dar i-am promis sufletului că nu-mi voi construi fericirea pe nefericirea altuia.

Azi, acum, îmi limitez cuvintele. Nu mai am ce să zic. Ai fost un vis şi oricât de mult l-aş fi visat, tot nu ar fi fost întreg. Dar şi aşa, cu o jumătate de vis, sufletul mi-e mulţumit. Am discutat serios cu mine, cu sufletul, cu inima şi raţiunea. După atâtea lacrimi strigate, după o altă lecţie, după un aşa vis, după trecerea timpului, am reuşit să văd diferit situaţia. Aşa m-am luat de mână şi am îndepărtat florile de pe mormânt. Căci era gol..

Regrete nu am. Nu regret absolut nimic, nu aşa cum mă aşteptam. Sunt mulţumită. Nu a fost nici prea mult, nici prea puţin. Deşi fără o introducere mai frumoasă, fără un cuprins mai amplu, am parte de un sfârşit frumos. Îmi este foarte uşor să scriu asta acum, să te numesc semn de suflet, vis..