Gânduri defecte

Gânduri defecte

Îmi era dor să scriu pe-o foaie. Să iau eu, cu degetele astea îngheţate şi tremurânde, stiloul, să zgârii hârtia şi numai sunetul ăsta să-mi smulgă un zâmbet de suflet. 

Scriam atât de mult înainte. Atât de profund şi chinuitor. Şi fiecare zi era purtată prin jurnal, iar peste două pagini era reluată, resimţită, rescrisă. Dar jurnalul nu mai este de aproape un an, iar eu nu pot să-mi mai scriu zilele pe foi.  

Acum alt loc mi-e casă, iar stiloul îl uit la geam.

Pe la început, când îmi căram cuvintele în casa cea nouă, îmi scriam sufletul pe foi goale şi-l transcriam mai târziu, în pagini virtuale. Însă stiloul îmi este străin, iar sunetele lor, ale foilor, nu mă mai fac să zâmbesc. Sunt altele acum. Alte şoapte, alte zâmbete, altă Flori. 

În hârtie mă tai, iar cerneala îmi pătează palmele. Toţi vor şti. Şi vreau să ies curată din asta. Cum mi-aş fi scris eu pe coli albe „Fluturii”, „Cafeaua amară”, „Duminica tristă”, „Scrisoarea de singurătate” şi „Semnul de suflet”, fată de hârtie? Am scris „Povestea unui tu” şi  a trebuit s-o închid undeva, că-mi ţipa la suflet.

De stilou mă ţin departe, mai scriu şi urât şi strâmb şi.. trist. Foaia o las goală, o pătez prea mult cu gânduri defecte şi zâmbete false. Am făcut nişte promisiuni. Şi vreau să mi le ţin. Vreau să câştig!

Anunțuri

Cuvinte pentru suflet

Mi-e teamă. Mereu îmi e teamă. De ce îmi este aşa teamă? Că mi-am demonstrat şi eu de câteva ori că pot, că nu sunt chiar atât de slabă pe cât mă credeam; mi-am demonstrat, nu? Nu ştiu ce ştiţi voi despre mine şi nu ştiu nici cum aş putea să vă spun. La rubrica unde trebuia să mă descriu, m-am codit, m-am temut şi m-am ascuns după cuvinte. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Voiam să încep altfel articolul ăsta, să mai zic ceva de fluturi, să spun, mai explicit, cine mi i-a dat. S-a oprit şi ploaia. Şi.. vine iarna. Şi cred că frigul mi-a pătruns în oase. Şi mă mănâncă degetele să cer o îmbrăţişare, dătătoare de alţi fluturi. Şi..

Vreau să scriu. Simt nevoia să scriu ceva. Mă dor palmele. Am un gust amar pe buze. Îmi începusem articolul ăsta cu alte gânduri şi altă muzică şi nu mai vreau să dau replay. Mă înţeapă ceva în suflet. Şi nu ştiu dacă sunt cuvinte, fluturi, amintiri sau visuri. Nu ştiu ce mă tot apasă acolo. De bătut, nu bate nimeni la uşă şi deja mi s-au tocit genunchii aşteptând cu urechile lipite de materialul rece şi tare. 

Suflete, promit să-ţi dau alte cuvinte. Hai să le dăm inimii pe astea, vrei? 

Fluturi

Fluturi

Uneori e nevoie de atât de puţin pentru a simţi atât de mult! Uneori tot ce ai nevoie stă în faţa ta, neştiind ce gânduri îţi umblă ţie prin suflet. Uneori pierzi câştigând. Iar uneori nu poate fi decât deseori sau rareori. Şi tu nu ai cum să ştii cum ai vrea să fie acel uneori. Pentru că puţin poate fi mult, iar mult poate fi prea puţin.. sau viceversa.

Îmi bântui prin gânduri, nu mă laşi să respir.

Uneori pierdem fără să ştim ce şansă am risipit. Uneori pierdem înainte de a apuca să ne scrijelim amintirea undeva, pe un colţ de zâmbet, să n-o uităm, să fie în continuare a noastră. Uneori ne pierdem.

Uneori mai rămân în suflet doar aripi de fluturi. Sunt frânte, dar tot sunt tot acolo. Tot le simţi. Şi trebuie să aduni putere, să iei o mătură şi să le dai afară. Să faci curat, să faci loc de alţi fluturi, chiar dacă aceştia şi-au încetat zborul spre cerul tău. Sau spre voi, Flori. 

Dar şi puţinul e mult. 

Sfârşit de toamnă

Sfârşit de toamnă

S-a terminat şi toamna asta. S-a terminat mai demult, dar nu am avut curaj să recunosc. Însă un sfârşit este un sfârşit şi nimeni nu poate schimba asta. Cu atât mai puţin eu. Da, pot să mă mint, pot să mă amăgesc cu visuri, dar se merită oare? Nu mai bine stau şi scriu acum acest sfârşit decât să stau cu degetele întinse, aşteptând să scriu un început care nu va veni?Cel puţin nu toamna asta..

Pentru mine toamna nu e doar un anotimp. E parte din suflet, bucată ruptă din el. Toamna e totul meu. Nu aş putea descrie în cuvinte ce impact are asupra sufletului meu, nu pot să spun cum să simt, nu pot să-i descriu frumuseţea. 

Am făcut şi nu am făcut, am pierdut şi am câştigat, am fost tot şi nimic, au fost lacrimi şi zâmbete. Am fost eu, cea veche, cea de acum un an, copilul, fata de hârtie şi Flori cea plăsmuită de cealaltă Flori. Am alergat prin sufletul meu aşa haotic, de la un om la altul, de la o amintire la alta, de la o lacrimă la un zâmbet, de sus în jos şi de la stânga la dreapta. Am spus, am scris, am tăcut, am  visat..

Aş fi vrut ca lucrurile să fi fost astfel, mai ales când mi s-a aruncat şansa aceea, aş fi vrut să scriu o poveste frumoasă despre toamna asta, să n-o mai scriu pe cea de toamna trecută. Are ea locul ei special în suflet, acum era timpul acesteia. Era timpul meu. Şi nu ştiu nici acum dacă am procedat corect. Sunt foarte confuză. Ştiu că am început toamna asta într-un fel şi s-a încheiat cum nu mă aşteptam. Toamna a tras linie sub numele meu. Atât. Şi nu mai e loc de nimic. Totul va fi lăsat în urmă. Poate va fi scris toamna viitoare sau cine ştie, poate chiar iarna ce vine. 

Adio, toamnă! 

Deşteaptă-te, române!

Deşteaptă-te, române!

E aşa trist să auzi un român spunând că-şi urăşte ţara.. E aşa trist să ştii că sunt români care s-au stabilit definitiv în afara pământului originar. E aşa trist să dai vina pe o ţară, pe un pământ. Este trist, este demoralizator, este tragic. Este cea mai mare problemă a noastră.

Este de necrezut cum nimeni nu vede realitatea. Din o sută de oameni, poate doar zece o văd  şi asta nu e problema României, ci a românilor, a oamenilor, este problema lipsei umanităţii. Copiii noştri nu vor mai ştii ce să facă, cum să gândească, cum să se comporte, pentru că o fac alţii pentru ei. Se aplaudă şi se urmează instinctul de turmă, lăsând în urmă adevăruri. Am ajuns o generaţie urâtă, lispită de umanitate, principii, valori, bunătate, respect şi bun-simţ. Cei şapte ani de acasă nu-i mai are nimeni, nici adulţi, nici copii. Ne scufundăm.. Dar ţara va rămâne aici. Se vor culca alţi oameni pe pământul nostru, alţii ne vor lua steagul. Şi ei, români.. ca şi noi.

România, ca ţară, ca pământ, ca mamă, am prezentat-o acum ceva vreme. I-am scris un sfert din toate frumuseţile ei. Aş mai scrie despre ea, că aş mai avea atâtea, dar românii o fac de râs. Unii, mai mult decât alţii. Aş vrea ca de mâine fiecare să se trezească, să-şi dea seama de sfera în care alunecă şi să sară din mâinile în care cade. Să scape de manipulare, prezentă în fiecare loc. 

Consider că schimbarea este numai în noi. Dacă am reuşi să fim altfel, să vedem lucrurile altfel, să ne comportăm altfel, atunci ar fi mult mai uşor. Ar fi o dulce pace printre suflete. Dar dacă noi suntem aşa cum ne numesc alţii, dacă facem şi nu facem, nu demonstrăm altceva decât ceea ce ne-au spus ei. Ne manipulează, ca la sfârşit de drum să ne ia tot, fără a le păsa de nimic. 

Ştiu că banii şi puterea sunt valori supreme pentru unii, dar ţin să spun că la final nu vei lua nimic cu tine. La final vei fi singur, fără bani, fără nimic din ce ai furat, doar cu siguranţa că vei fi judecat pentru ceea ce ai făcut. Deşi nu prea cred în judecata de apoi, ştiu că nimeni nu pleacă din lumea asta fără să plătească pentru ceea ce a făcut.

Tu, române, sărac sau bogat, bolnav sau sănătos, senator sau preşedinte, judecător sau procuror, vânzător sau pescar, poliţist sau puşcăriaş, bărbat sau femeie, adult sau copil, preot, hoţ, deputat, profesor,  deschide odată ochii, nu vezi cum îţi fură visurile, nu vezi cum te tratează, nu vezi tu cât furi, cât iei, cât de mult îi calci în picioare, nu vezi cum vor să faci ca ei? Doamne, treziţi-vă odată. 

Ploaie de gânduri reci

Ploaie de gânduri reci

Mă holbez de câteva minute la tastatură, la degetele mele şi la cele zece cuvinte scrise. Mai arunc o privire pe fereastră şi şterg din nou cuvintele.. Şi tot aşa. Că mi-a picat şi mie wordpress-ul când voiam să scriu un „Pentru că..” pentru ultimul „De ce?” publicat aici.. Aşa voiam să încep, dar m-am gândit.. nu o să fie ultimul „De ce?”. 

Nu-mi pot lua ochii de la ploaie. Ceea ce este puţin ciudat, pentru că acum câteva ore îmi doream să se oprească, să mă uit la cer fără să mă lovească picurii furioşi.. 

Sunt atât de obosită.. Şi nu ştiu ce fel de oboseală este..

Nu pot să nu-mi ţin sufletul departe de amintirea ultimului an, de ce făceam, de cum eram şi de cum se scria viaţa mea. Nu ştiu ce vreau să fac acum, de ce tot ţin să-mi amintesc, să scriu, să trec peste locurile acelea.. 

Nu pot nici să-mi ţin privirea departe de colţul din dreapta unde-mi este afişat numărul cuvintelor. Mi-am zis că mă opresc la o sută. Am aproape două şi simt că niciunul nu arată în totalitate cum mi-e sufletul azi. Aşa articol.. gol nu am mai scris de mult timp. Sau poate nu mai ştiu eu. Dar plouă prea tare şi prea des. Şi e prea frig.. 

De ce?

De ce?

Acum un an viaţa mea se scria altfel. Eu o scriam alftel. Deşi nu ar fi multe diferenţe.. Că am mai crescut, că nu mai scriu aşa haotic, că nu mai am acele stări, că apreciez mai mult ceea ce am, că nu mai plâng aşa mult. Pentru mine sunt puţine şi multe. Apreciez că am reuşit să văd altfel lucrurile, dar parcă voiam mai mult. Vreau o poveste, că nu mai pot s-o scriu pe asta. Am scris-o de prea multe ori. Am promis de prea multe ori că n-o s-o mai scriu..

Dar mă întreb… de ce? De ce am ales eu să nu scriu, să nu-mi amintesc? De ce nu am mers în parc, de ce nu m-am aşezat pe banca aceea, de ce nu am lăsat lacrimile să curgă, de ce mi-am înghiţit plânsul? De ce nu m-am lăsat să mai sufăr odat, să mai trăiesc odată dezamăgirea şi durerea de atunci? De ce nu m-am dus acolo să mă văd, să mă caut?

Nu mi-a fost teamă că nu-mi voi mai reveni. Am străns destulă putere încât să plâng o zi întreagă, iar dimineaţa să afişez cel mai vesel şi fals zâmbet de-al meu. Sunt destul de matură să nu irosesc, să nu pierd şi să nu mă pierd, dar tot nu m-am dus. Nu m-am lăsat să scriu, nici măcar să-mi amintesc că trecuse un an.

Nu găsesc un răspuns logic. Nu găsesc nimic în acţiunile mele, în ceea ce am ales să fac. Ştiu că nu aş fi plecat cu nimic în plus sau în minus de pe banca aceea. Ştiu asta, pentru că am îngheţat de mult timp sentimentele acelea.