De ce?

De ce?

Acum un an viaţa mea se scria altfel. Eu o scriam alftel. Deşi nu ar fi multe diferenţe.. Că am mai crescut, că nu mai scriu aşa haotic, că nu mai am acele stări, că apreciez mai mult ceea ce am, că nu mai plâng aşa mult. Pentru mine sunt puţine şi multe. Apreciez că am reuşit să văd altfel lucrurile, dar parcă voiam mai mult. Vreau o poveste, că nu mai pot s-o scriu pe asta. Am scris-o de prea multe ori. Am promis de prea multe ori că n-o s-o mai scriu..

Dar mă întreb… de ce? De ce am ales eu să nu scriu, să nu-mi amintesc? De ce nu am mers în parc, de ce nu m-am aşezat pe banca aceea, de ce nu am lăsat lacrimile să curgă, de ce mi-am înghiţit plânsul? De ce nu m-am lăsat să mai sufăr odat, să mai trăiesc odată dezamăgirea şi durerea de atunci? De ce nu m-am dus acolo să mă văd, să mă caut?

Nu mi-a fost teamă că nu-mi voi mai reveni. Am străns destulă putere încât să plâng o zi întreagă, iar dimineaţa să afişez cel mai vesel şi fals zâmbet de-al meu. Sunt destul de matură să nu irosesc, să nu pierd şi să nu mă pierd, dar tot nu m-am dus. Nu m-am lăsat să scriu, nici măcar să-mi amintesc că trecuse un an.

Nu găsesc un răspuns logic. Nu găsesc nimic în acţiunile mele, în ceea ce am ales să fac. Ştiu că nu aş fi plecat cu nimic în plus sau în minus de pe banca aceea. Ştiu asta, pentru că am îngheţat de mult timp sentimentele acelea.

Reclame

Duminică tristă

M-am trezit devreme, refuzând orele de somn pe care le cerşeam acum câteva săptămâni. Ce departe mă simt de atunci. Departe cu sufletul.. De când am ales să deschid ochii, mi-am zis că azi va fi o duminică tristă. Mi-o spunea vântul de afară, întunericul şi soarele fricos, care nici acum nu se arată. Mi-o spune şi durerea asta de cap pe care nici pastilele, nici cafeaua, nu o pot combate. Şi se termină şi toamna asta..

Am atâtea cuvinte în suflet. Unele au coborât în vârfurile degetelor, aşteptând să fie scrise. Dar parcă nu e aşteptare.. Şi aseară mă gândeam chiar să le dau drumul. Să scriu odată tot ce simt, fără teama că nu mi se vor potrivi cuvintele, că cineva va strâmba din nas sau că vor fi prea personale, că-mi voi dezveli sufletul de tot.

Mi-am plănuit duminica asta acum o săptămână, am plănuit-o apoi în fiecare zi, mi-am plănuit-o şi ieri şi o mai modific şi azi. Mi-am propus multe azi, dar nu ştiu câte voi putea să fac. Nu ştiu dacă voi fi în stare să şterg măcar urma lăsată de ceaşca de cafea de pe birou. Mi-e milă de mine azi..

Mi-am căutat vechile melodii, cele pe care-mi plângea sufletul, dar nu am plâns. Nici aseară, nici ieri. Da, aveam lacrimi adunate în suflet, dar pur şi simplu nu le puteam da drumul. Şi.. a fost mai rău. Nu mă puteam elibera.. în niciun fel. Şi m-a durut.