Duminică tristă

M-am trezit devreme, refuzând orele de somn pe care le cerşeam acum câteva săptămâni. Ce departe mă simt de atunci. Departe cu sufletul.. De când am ales să deschid ochii, mi-am zis că azi va fi o duminică tristă. Mi-o spunea vântul de afară, întunericul şi soarele fricos, care nici acum nu se arată. Mi-o spune şi durerea asta de cap pe care nici pastilele, nici cafeaua, nu o pot combate. Şi se termină şi toamna asta..

Am atâtea cuvinte în suflet. Unele au coborât în vârfurile degetelor, aşteptând să fie scrise. Dar parcă nu e aşteptare.. Şi aseară mă gândeam chiar să le dau drumul. Să scriu odată tot ce simt, fără teama că nu mi se vor potrivi cuvintele, că cineva va strâmba din nas sau că vor fi prea personale, că-mi voi dezveli sufletul de tot.

Mi-am plănuit duminica asta acum o săptămână, am plănuit-o apoi în fiecare zi, mi-am plănuit-o şi ieri şi o mai modific şi azi. Mi-am propus multe azi, dar nu ştiu câte voi putea să fac. Nu ştiu dacă voi fi în stare să şterg măcar urma lăsată de ceaşca de cafea de pe birou. Mi-e milă de mine azi..

Mi-am căutat vechile melodii, cele pe care-mi plângea sufletul, dar nu am plâns. Nici aseară, nici ieri. Da, aveam lacrimi adunate în suflet, dar pur şi simplu nu le puteam da drumul. Şi.. a fost mai rău. Nu mă puteam elibera.. în niciun fel. Şi m-a durut.

 

Reclame
Familia Michiduţ

Familia Michiduţ

Am numit părculeţul, mai exact locul din faţa primăriei, drept locul meu de suflet. Din toate locurile din oraş, de el îmi va fi cel mai dor. O bună parte din sufletul meu va zace în continuare pe băncile frumoase, calde de amintiri. Şi pe jos.. În câte stări s-au împiedicat paşii mei..

Am scris multe poveşti, unele publicate, altele nu, unele mai apreciate decât altele. În fiecare cuvânt de-al meu a fost ceva, o magie, o stare preluată de acolo. Mi-a fost inspiraţie, motivaţie, lacrimă şi zâmbet, mi-a fost râs şi plâns. Mi-a fost  mereu tot şi niciodată nimic.

Atâtea visuri şi secunde pe bănci, atâtea amintiri, atâţia oameni frumoşi.. şi porumbei. Mă simţeam vinovată să mă duc la ei fără o pungă de seminţe, aşa cum i-am obişnuit. Şi ei mă întâmpinau veseli, ca întotdeauna.

Mi-au fost martori când am scris povestea necunoscută,  mi-au răspuns când îi chemam, mereu îmi dădeau o stare.. de liberate. Căci oricât de legaţi erau de locul acela, îşi puteau întinde oricând aripile spre alte orizonturi, spre alţi oameni, spre alte copile. Aşa mi-am zis că o să fac şi eu, într-o bună zi. O să plec fără să mă uit înapoi. O să plec spre fericire. Poate-mi va arunca cineva, în alt loc, pumni de fericire, poate mă vor chema, poate mă vor îmbrăţişa în continuu.

Mi-am promis odată că le voi scrie şi lor o poveste, că mi-i voi aminti la fel de frumos. Mi-am spus odată că sunt mai frumoşi decât oamenii. Când eram mai mică şi vedeam cum oamenii alegeau să se gândească câte puţin şi la celelalte vieţuitoare din jurul lor, îmi spuneam că aşa o să fac şi eu. Găseam o aşa fericire în a împărţi mâncarea şi timpul cu , cei care nu cuvântă.. Poate cineva ar contesta asta, poate ar spune că e un gest al oamenilor singuri şi trşti..

Dar nu este aşa..

Am ales să numesc familia asta o familie chiar dacă s-ar putea să mă înşel, chiar dacă ei nu sunt o familie. Numele l-am dat  aşa.. dintr-o pură întâmplare. Voiam să memorez acele momente mai bine. Să am cum să-mi numesc acea fericire. Să am cum să-i strig cu sufletul.. Să am acum un titlu la povestea mea. Să plec cu un alt capitol în cartea mea.

O să-mi fac timp să mă mai duc la ei. Măcar să-i mai văd odată cum păşesc temători să ia seminţele care le plac atât de mult. Îmi place asta la ei. Îmi place că sunt aşa timizi, temători, îmi place cum îmi zâmbesc. Le ador privirea şi zgomotul paşilor.

 

Cafea amară

Mi-am ţinut cu greu degetele departe de taste. Inima ţipa ca o nebună la mine să dau glas amintirii, să-l mai scriu odată, să mai scriu o scrisoare, să-i mai spun odată tot. Dar totul s-a terminat.. Că m-a bântuit pe mine amintirea aceea, că am dat sufletul înapoi, asta e altă poveste. Şi nu o mai scriu niciodată.

M-am plimbat singură astăzi. Am fost doar eu, fără mine, fără partea aia pe care am tot vrut s-o smulg din mine. Mi-am purtat dezordonat paşii, călcând printre frunze, unele mai vii.. Nu-mi place singurătatea. Nu mi-a plăcut nici azi. Toată liniştea aia ţipa la mine. Şi amintirile locurilor mă trăgeau de haine, de suflet. Dar.. mi-a plăcut. Poate aveam nevoie de asta. Căci toate sunt ale mele şi trebuie să ştiu să mi le controlez, pentru că nu va mai fi nimeni lângă mine. Trebuie să-mi antrenez sufletul pentru când voi pleca..

Simţeam nevoia să scriu, să mă joc din nou cu, cuvintele. Simţeam nevoia să mă ascult, aşa cum eu însămi m-am învăţat. Pe alte melodii acum, nepătate, cu, cafea rece şi amară, îmi dau o şansă. (Am ezitat în a scrie ultima frază. E de bine?!)

Acum m-am blocat, nu mai ştiu ce să scriu. Parcă mi s-a tăiat tot entuziasmul. Poate că dacă continui dau glas lacrimilor de ieri. Că ieri am mai putut să mă abţin, dar azi nu mai ştiu. Sunt vulnerabilă. Gata, am spus-o. Şi..a avut dreptate.

Zâmbete de fericire

Zâmbete de fericire

Am avut cândva, de câteva ori, nişte zâmbete de fericire. Sufletul îmi şoptea în continuu să le prezint aici, să mi le amintesc mai târziu, să nu le caut cândva şi să nu le găsesc.. Dar raţiunea ţipa la mine să-mi ţin degetele departe. Mi-a ţipat la suflet şi el şi-a înghiţit şoaptele. Şi eu.. Eu am ascultat de raţiune. Iar acum caut zâmbetele..

Scrisesem şi o scrisoare. Mă visam în poveste, mă visam fericită. Ba chiar am fost fericită, în felul meu. Dar visul mi s-a destrămat, braţele mi s-au umplut de visuri, de tot ce construisem cu mine. Apoi, totul s-a risipit. Am rămas cu vagi urme.. Nici  buzele nu mai desenează umbrele acelor zâmbete.

Şi.. nici cuvinte nu mai am. Parcă nu mai am nimic din acea Flori.

Trebuia să-mi adun curajul în palme şi să scriu. Să scriu tot. Acum parcă nici scrisul nu mai înfloreşte aşa frumos peste suflet.M-am întrebat dacă aş regreta. Mereu fac asta. Şi niciodată nu aleg cum trebuie, căci tot regret. Mai bine nu mă mai întreb.

Nu-mi promit nimic. Nu vreau să mă dezamăgesc. Nici pe mine, nici pe altcineva. Vreau să fie bine. Sper să nu obosesc aşteptând..

Interzis sufletelor slabe

Interzis sufletelor slabe

Miroase din nou a moarte în jurul meu. Un miros greu, ce mi se lipeşte de suflet. Mă aflu pe acelaşi scaun pe care am stat în faţa aceleaşi uşi în urmă cu , câţiva ani. E pătat de gânduri.. Să nu mai zic de teamă. Şi e atâta gălăgie. Toate şoaptele amestecate cu ţipete şi uşi trântite, toţi paşii grei, toate gândurile zgomotoase, toată teama din ochii lor. Şi speranţa..

Poate aşa vor oamenii să alunge moartea, împărtăşindu-şi povestea şi durerea. Pe holurile pline de aşteptări.. Şi pereţii ăştia.. Doamne, câte au mai auzit! Câte mâini s-or fi sprijinit de el, învinse? Dacă ar fi după mine, aş vopsi toţi pereţii într-o culoarea întunecată, egală cu moartea. Aş schimba şi uniformele medicilor şi asistentelor. Albul ăsta parcă jigneşte sufletele.  Este prea mult şi prea trist. Şi e rău, pentru că albul se cere frumos, cald, vesel, dar albul ăsta ne minte.. Aş pune şi un avertisment la poartă: Interzis sufletelor slabe!

Şi e aşa frig. Parcă mereu îşi găseşte frigul un cuib în clădirea asta. În clădirea asta nu am prea multe amintiri sau regrete, nu am lăsat şi nu mi s-au luat multe părţi din suflet şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Clădirea asta este spitalul. Locul ăsta al morţii este locul în care se spune că te vindeci. Îmi permit să nu cred asta, îmi permit să spun că pleci bolnav cu sufletul în majoritatea cazurilor.

De obicei îmi place să ascult poveşti, poveşti de viaţă, dar azi nu vreau să aud nimic. Nu vreau să aud nicio poveste de la nimeni, mai ales una şoptită pe un hol aşa trist şi aglomerat. Nu vreau să aud nimic din ce vorbesc ei. Mă înarmez cu egoism. Şi mă simt vinovată. Pentru asta şi pentru mai multe.

Respect medicii şi ceea ce fac pentru noi. Dar doar unii, căci ceilalţi fac parte din categoria aia de neoameni. Fiinţe nepăsătoare, însetate după şpagă. Din cauza lor, am şi mai mult respect pentru cei care-şi fac pasiunea din tot sufletul.

Ştiu că voi putea să respir abia după ce voi închide uşa în urma mea, după ce voi ieşi de aici. Şi nu pot decât să mă simt vinovată. Nu pot să scriu pe holul ăsta trist. Mă doboară. Şi pereţii ăştia albi..

Eu… ?

Aş scrie. Simt că mi-ar face bine. Dar nu pot. Cuvintele îmi stau blocate în vârful degetelor.. Cum le scot de acolo? Le-am chemat, le-am rugat să vină la mine, dar nu vor să mă asculte. Nu văd că mă doare sufletul. Nu văd câtă nevoie are de eliberare. Şi numai ele pot face asta.

Îmi iau eu vechile cuvinte. Le găsesc pe fundul unei mări. Dar parcă nu sunt ale mele. Imaginea asta nu e a mea. Nu e muzică, nu e lumină, nu e emoţia degetelor, nu e entuziasmul.. nu sunt eu. Mă pierd din nou.. Şi mi-e teamă că de data asta nimeni nu mă mai salvează. Acum ştiu să-mi ascund emoţiile, tremurul vocii, durerea, teama, singurătatea. Am învăţat să fac asta. Mi-am predat o lecţie urâtă care nu ştiu unde mă va duce.. Dar eu unde sunt? 

Am descoperit că nu sunt aşa departe de trecut pe cât credeam. Că încă nu am trecut peste. Mi-a tresărit inima scriind propoziţia ulterioară. Am minţit-o. Am făcut un pact cu sufletul.. Ea e mai mică. Ea trebuie să fie puternică..

Am plâns.. Am plâns cu dor. Am udat amintirea prezentului. Am înecat speranţe. Am ucis un vis. Dar ştiu că doare..
Parcă e ireal. De fapt, greşesc. E real, dar vreau, am nevoie de ireal. Vreau să mă pot minţi la fel de bine ca înainte că pot, că va fi bine.. Am mai minţit. Acum nu-mi face bine să scriu. O vreau pe Flori cea nouă, cea plăsmuită de mine. O vrem înapoi. Eu, Flori cea veche, nu mă mai înţeleg cu mine.

Temeri reci

Temeri reci

Nu am mai scris nimic de mult, mult timp. Nici aici, nici pe vreo foaie fără perehe. M-am ţinut departe de tot, parcă. Intrând aici, dând glas gândurilor şi temerilor, parcă-mi ştirbesc din încrederea aia falsă pe care mi-o agăţ de suflet. Şi după, nu mai merg dreaptă pe stradă..

Singurătatea, teama, frigul, neîncrederea, lipsa unei îmbrăţişări calde de la o persoană mult-iubită, dorul, resposabilitatea şi toamna mă apasă peste suflet. Nu-mi găsesc cuvintele. Poate e consecinţa faptului că mi-am alungat de atâtea ori stiloul.. Sunt unele clipe când nu mă mai recunosc, ca acum. Şi oricâte guri de aer proaspăt aş lua, tot nu mă pot trezi la realitate. Sunt pierdută într-o lume fără nume. Şi doar stau în ea, condusă de proprii paşi, fără a căuta un drum.

Am pierdut şi o să mai pierd. Şi oameni şi gânduri şi amintiri şi şanse. Şi ştiu asta. Dar parcă simţeam nevoia să angajez cuvintele aici, parte din articol şi din Flori. O Flori ce se speriase, în urmă cu (,) ceva vreme că (,) crescuse. Îmi vine să aşez gândurile aşa, anapoda, să le scriu aici, doar aşa, că vor degetele.

Aş mai scrie parcă o scrisoare de singurătate. Şi, ca şi pe cealaltă, aş scrie-o tot cu teamă. Plec. M-am cocoşat destul.