Ultima secundă

Ultima secundă

Mi-am zis să-mi abţin cuvinte azi, dar nu am putut. Nu când din locul meu se vede aşa frumos cerul. Şi ar fi păcat, ar fi o pierdere pentru mine să nu-mi arăt asta pentru mai târziu. Să nu rămână nimeni şi nimic în urmă, nescris şi neperceput. Căci ştiu cum le voi căuta peste ani.. Poate chiar mâine.

O secundă în care nu am respirat, ci doar am privit. 

Şi din păcate, e ultima. Ultima din acest an. Vreau să păstrez articolul, imaginea, respiraţia furată şi bătăile de inimă până anul viitor, pe vremea aceasta. Să compar ambele orizonturi şi să-l visez pe al meu. 

Ultima mea secundă se mai numără şi acum. A învăţat-o sufletul pe de rost, îi ştie toată liniştea. Fac eu cumva s-o număr încă un infinit. Şi când artificiile vor despica cerul, îi voi număra şi lui secunda noastră de linişte. Aşa cum e.. liniştea dinaintea furtunii.

Mereu mi-a displăcut momentul dintre ani când toţi rupeau din cer cu luminiţele lor asurzitoare. Mă enervează cum unii se uită pentru prima şi ultima dată la cer în acel an, văzându-l apoi abia anul viitor. Aplaudă şi se îmbrăţişează. Pe curajul cerului.

Îl doare?

Deşi sunt frumoase şi au o semnificaţie aparte, nu prea pot alunga gândul acesta. Căci nimeni nu l-a întrebat dacă e de acord, dacă-l pot ataca aşa. Cred că-l păcălesc cu zâmbetele şi privirile lor. Îţi dai seama cum se uită toţi la el? Mititelul, s-o simţi flatat. 

Şi parcă-mi abţineam cuvintele azi!

 

 

Anunțuri
Se scria în octombrie

Se scria în octombrie

Într-un plic alb, închis, aşa te-am găsit. Aşa m-ai adunat, aşa m-ai simţit, cu numele meu scris fix în centru, ca o inimă. Pot spune cu certitudine că nu mă aşteptam la asta. Şi.. o parte din mine credea că în plic se aflau cuvinte create să-mi blameze sufletul. Iartă-mă pentru asta.

N-aş fi vrut să-l deschid. Nu eram singură şi nu voiam să mi se fure reacţiile, să mi se închidă zâmbetele, lacrimile sau bătăile de inimă. Dar am făcut-o. Şi abia azi realizez că nu trebuia s-o fac. Nu mi s-a furat din magia scrisorii, mi s-a furat din magia sufletului meu. Căci oamenii, acei oameni erau păpuşi cu sfori. Şi nu erau legate de mine. Niciodată nu au fost. Rolul era doar al lor, eu nu făceam parte din distribuţie. Nu ştiu ce eram. 

Cu degete înaripate, l-am deschis. Şi atunci am ştiut că eu doar visam că tu ai citit din poveştile mele, că mi-ai urmărit sufletul, că m-ai supravegheat. Azi, nu mai vreau să fi făcut asta. E mai bine aşa. Referitor la cuvintele tale, mi-au închis o rană. Ba chiar mai multe. Şi de ce să mint, unele făcute chiar de tine.

Am regretat enorm că, după ce nu ne-am mai vorbit, n-am putut să te înţeleg când aveai nevoie doar de asta. 

Nu m-aş grăbi să spun că acum mă înţelegi perfect, ci că doar mă accepţi. Recitind-o azi, parcă a fost mult mai frumos. Fiind doar eu cu mine, nu mi-am ascuns nicio emoţie. Toate au fost ale mele. M-a bucurat enorm, nu am cuvinte să spun în ce măsură. 

Am vrut prea mult să fiu stâlpul tău de susţinere, încât nu am observat că tu poţi sta singură în picioare. 

Ai fost prima care s-a gândit să-mi bucure aşa sufletul. Ai fost prima care mi-a dat cuvinte, unele pe care poate le aşteptam demult şi nu le primisem până atunci. Am doar o scrisoare primită în cufărul meu cu amintiri. Am grămezi întregi de scrisori redactate de mine, unele netrimise, altele expediate, arătate, dăruite şi una singură primită.

Decembrie. Acum un an

Mă păcăleşte un gând să mă uit puţin înapoi. Nu-l ignor, mi-am promis ceva. Aşa că-l ascult cuminte şi-mi închid ochii. Rememorez totul, îmi reamintesc poveştile şi datele. Unsprezece decembrie, făceam o mărturisire, îmi recunoşteam faptele de pe data de zece. Calc peste lacrimile de atunci şi-mi dau seama că nu mă ud, ci că mi se fură bătăi de inimă.

Nu mă întorc la trecut, suflete. Mai călătoresc pe acolo, să mai dezmorţesc cărările. Se prea poate ca paşii mei să sune diferit? Îmi închid din nou ochii..

Ce aer rece! Parcă te rupe din visare. Ăsta-mi fură ceva sau..? Stai, să-l mai inspir puţin. 

Poate ar trebui să-mi deschid ochii. E decembrie 2015 şi mai este puţin din el. Şi, să fiu sinceră, nu ştiu dacă voi scrie, peste un an, cum era acest decembrie. Poate atunci viaţa mea nu se va mai scrie..

Decembrie de acum un an îmi îndeamnă sufletul la multe. Ştiu cât ar trage de suflet să scrie acum tot ce vrea el, tot ce am scris eu atunci şi a rămas necitit, neînţeles. 

 

 

E târziu

E târziu

S-a făcut târziu în mine. Nu mai ştiu când şi cum să scriu. Simt că nu mai ştiu nimic, că am pierdut atât de mult, că nu voi câştiga niciodată. Mă tot împiedic de anii mei şi mi-e atât de teamă.. 

 Timpul nu se mai dă înapoi la visul tău, demult uitat. Tu poţi doar să simţi, să strigi la nesfârşit, iar secundele se sparg în ore.. Şi inima nu mai bate. Toate tac. Şi atunci crezi că ştii că sufletul se pierde, dar de fapt, nu şti nimic. Eşti bântuit de acelaşi „nu ştiu” şi de acelaşi „mi-e teamă”. 

Ştiu că târziu e târziu. Nu prea târziu sau mai ai timp. Nu. Doar târziu. Loc de mine nu mai e nici când mai e timp. Unde n-am fost, nu voi fi în câteva secunde, n-am loc, căci eu vin cu pachete de teamă şi de lacrimi uscate, nelinişti şi îndoieli. 

În trecut am tot fost şi cred că mă mai duc de câteva ori. În trecut secundele nu sunt secunde, ci ore, chiar zile întregi. Trecutul pot să mi-l schimb în vis, dar nu pentru totdeuna. E târziu pentru a face asta. Preţul nu e prea mare.. Voi pe cât daţi un sentiment sau un zâmbet?

 

 

Rămân poveşti

Rămân poveşti

Parte dintr-o carte măricică, cu nedecorate coperţi şi foi mirosind a copilărie, am furat, acum ceva vreme, două capitole. L-am numit copil-erou şi l-am scris cu forţa sufletului. M-am străduit, ce-i drept, să-l fac mândru de cuvintele mele. Dar cum cuvintele mi-au fost strâmbe, cocoşate, mici, împiedicate şi probabil absurde, am reuşit să stârnesc milă şi nemulţumire. 

Copilul n-a zâmbit, i-am descoperit părţi din suflet, acoperite de o mantie subţire. Dar nici nu a plâns. Şi nu m-a împiedicat în a trage de colţurile mantiei. Copilul acesta este eroul meu. 

Aş mai lua un capitol din cartea lui, dar nu mă mai lasă sufletul. E cartea lui, iar dacă eu nu am curaj în a prezenta fiecare capitol din cartea mea, asta nu-mi dă dreptul s-o prezint pe-a lui. Aş vorbi însă de el la infinit. Aş plimba eu nişte cuvinte, nu ale lui, nu ale mele, încât să-mi fie sufletul scăldat de starea mea de bine, de eliberare prin scris. Aş scrie poveşti cu el până aş rămâne fără cuvinte şi m-aş mulţumi să le las aşa, să le recitesc mai târziu cu un zâmbet pe buze. Apoi să mai scriu altele. Şi după, după le voi inventa. Şi voi zâmbi cu sufletul.

 

 

 

 

 

An de an

Puneam acum câteva ore acelaşi titlu, dar inventam alte cuvinte. Aş inventa acum unele mult mai bune şi.. un cer albastru. Albastru de iarnă.. Rece. Vreau şi eu să am cuvinte mai optimiste. Poate vreau o schimbare cu mult peste mine. Dar nu de asta vreau să scriu. E Ajunul Crăciunului..

Nu prea mă bucuram, dar acum, cu o vagă aromă de scorţişoară pe buze, mă entuziasmez mai mult decât un copil. Şi pot să accept că nu am ţurţuri la streaşină, că nu mi-au îngheţat ferestrele şi că pomii sunt goi. 

Nu am avut destul curaj încât să-mi dansez acum cuvintele pe colinde. Nici nu am simţit asta cu tot sufletul. Abia acum m-a cuprins dragul de pomul de Crăciun. Abia acum mi-am pierdut puţin timpul privindu-l îndelung. Şi eu care nu mă mai dezipeam de el acum câţiva ani..

Ocolesc subtil motivul pentru care sărbătorile nu au însemnat aşa mult pentru mine. Nu vreau să dezgrop gropi care nici măcar nu au fost acoperite. Nu mi-a nins în ele. 

An de an m-am bucurat de tot. De cozonaci, de brad, de stele şi de cer, de colinde şi de colindători, de mine şi de mine. Însă totul s-a schimbat. 

Poate până mâine mai adun nişte bucurie şi emoţie. Poate vine odată cu Moş Crăciun, căruia, apropo, nu i-am mai scris. 

Liebster Award

Liebster Award

Mulţumesc frumos, Hopeless pentru provocare.

Regulile sunt simple:

– Mulţumeşte-i persoanei care te-a nominalizat scriind link-ul către blogul ei în postare;
– Răspunde la toate întrebările primite;
– Nominalizează alţi 11 bloggeri;
– Formulează 11 întrebări la care să răspundă cei nominalizaţi de tine;
– Nu poţi nominaliza persoana care te-a nominalizat pe tine.

  1. Cafea sau ceai? — Cafea.
  2. Un obiectiv pe care doreşti să îl atingi… — Să intru la facultatea pe care mi-o doresc.
  3. Cum caracterizezi o persoană îndrăgostită? — Nu prea ştiu. Poate că nu prea poţi să o caracterizezi. Cei ce nu iubesc îi vor numi nebuni, iar cei ce iubesc, aceia îi vor numi fericiţi. Eu îi numesc liberi.
  4. Un hobby la care nu poţi renunţa.. — Cititul.
  5. Un gen literar preferat… — Nu pot spune că am unul preferat. Îmi place să încerc şi să le trăiesc pe toate.
  6. Dacă ai fi un personaj de carte, atunci ai fi … — Nu aş alege doar pe cineva. Aş lua ceea ce îmi place de la fiecare personaj.
  7. Care este cea mai mare calitate pe care te bazezi oricând? — Omenia.
  8. Care sunt cele trei lucruri pe care nu le uiţi niciodată acasă? — Două. Foaia cu citate şi stiloul. 
  9. Care este cea mai frumoasă amintire? — Copilăria. 
  10. Care este locul în care îţi doreşti o vacanţă pe perioadă nedeterminată? — M-aş cere în sufletul cuiva.. Pentru totdeauna.
  11. Care a fost cel mai dulce moment trăit? — Pot să-l păstrez şi să răspund peste câţiva ani?

Nominalizez pe:

  1. Poteci de dor
  2. Mort la datorie
  3. Loredana
  4. Un pitic călător
  5. Alexandra
  6. Zăpadă Abastră
  7. Melancolii nocturne
  8. Flavius
  9. Sweet & Salty
  10. Tighina românească
  11. Ileana

Întrebări:

  1. Ce este scrisul pentru tine?
  2. Cât de mult iubeşti România?
  3. Dacă ai putea, te-ai întoarce la copilărie?
  4. Dacă da, pe cine ai lua cu tine?
  5. Cum ai defini viaţa?
  6. Eşti cu adevărat fericit?
  7. Care este anotimpul sufletului tău?
  8. Crezi în oameni?
  9. Ţi-e frică de moarte?
  10. Ce ai schimba la tine?
  11. Dacă cineva ţi-ar cumpăra regretele, le-ai vinde?