Ore pustii

Mi-am zis că am crescut, că gata.. am luat viaţa în piept. Parcă am şi aberat ceva pe aici. Poate m-aţi şi crezut.. eu da. N-am minţit. Nu, doar aşa credeam eu atunci. A, şi atunci era chiar ieri, dacă nu mă înşel.

Mă contrazic singură, mă scuz încă de la început pentru articolele personale, de fapt, pentru toate articolele.. Ce purtare de om mare e asta, Flori? 

Şi uneori e nevoie să mi se arunce doar un os, să mă întorc acolo unde am jurat că nu voi mai fi. Mă întorc cu tot.. cu tot ce am. Şi nici măcar ca naiv copil nu pot încuraja pe cineva. Nu-i pot lua din pietrele de pe suflet. Cum pot eu să le zic că va fi bine, când ochii mei sunt mai goi şi umezi decât ai lor? Cum să le zic eu să nu mai plângă, când mie ochii-mi sunt scăldaţi în lacrimi? Cum să-i ţin eu de mână, când mâinile mele tremură atât de tare? Poate că de la mine, un „Va fi bine”, nu e convingător.. poate nu şoptesc eu cum trebuie.

Nu ştiu de ce mă miră că încă sunt slabă, vulnerabilă.. Oricine îmi poate vedea sufletul. Îl expun atât de bine aici. Şi cine ştie cine vrea să folosească asta împotriva mea.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s