În mine toate tac

Fiecare zi ce trece peste sufletul meu mă îndepărtează, puţin câte puţin, de frumoasa şi dulcea mea copilărie. Scriu poveşti de zi, de mine, de copilărie, de oameni, de ceruri şi de stele, dar le pierd pe aici, în schiţe fără titlu. Măcar unele poveşti de zi le mai public.. noaptea. 

Îmi ucid cuvinte, visuri şi zâmbete. Pe bandă rulantă. 

Dar cum ar putea copilul temător, speriat de el şi de lume, să-şi deschidă ferestrele sufletului? Oamenii vor şti. Vor muşca din sufletul de dincolo de cuvinte; acela pitit în colţ, cu genunchii traşi la gură. 

Nu mai am zece ani, dar tot fac baloane din gumă. Nu mai este toamnă, nu mai este. Şi nu mai am şaptesprezece ani. Şi oficial, nu mai sunt copil. Şi câteodată mă trezesc făptuind gesturi de oameni mari, să nu mai zic de gânduri. 

Dar nu mai bine nu mai zic eu nimic? 

 

Anunțuri
Străin de.. tine

Străin de.. tine

Într-o bună zi o să te cauţi, cu ardoare, cu lacrimi în ochi, dar nu o să te găseşti. În disperarea ta vei răscoli buzunarele, mai ales cele de la piept. Nu vei fi în niciunul din ele. Va fi ziua în care-ţi vei blestema şi tu soarta, va fi ziua în care ţi se vor dărâma toţi pereţii sufletului. Să te văd cum te ridici.

Nu va fi nimeni să te asculte, să te bată liniştitor pe spate şi să-ţi spună că va fi bine, că vei fi bine. Păcat că ai atâtea lacrimi neplânse. Va fi mai uşor, având în vedere că n-ai irosit nimic, niciodată. 

Te vei îneca cu gustul amar al singurătăţii, al disperării şi al neputinţei. În bălţi de lacrimi, te vor durea genunchii juliţi. Insomnia va avea sens pentru tine, la fel şi acel tip de, durere. Vei blestema timpul, firul vieţii, pe tine şi pe tine. 

Va fi o singură zi, cea în care se declanşează furtuna. Vezi tu, furtuna nu ţine o zi, o săptămână. Într-o aşa furtună, vântul suflă un an, poate doi. Mai încolo, o să ţină doar de tine. Când ai plâns toate lacrimile, atunci să ştii că s-a terminat. Şi chiar de-a încetat vântul, în picioare nu poţi sta. Atunci vei învăţa să plângi fără lacrimi. Atunci o să-ţi sângereze sufletul. O să regreţi, o să-ţi aminteşti, o să-ţi tot aminteşti şi o să te doară. 

Tu-ţi vei fi prieten şi duşman, în acelaşi timp, în egală măsură. 

 

Pentru tine, când eşti trist..

Pentru tine, când eşti trist..

Te-ai grăbit să defineşti viaţa; ai tras haotic de firul ei. Gesturile trebuiau să-ţi fie delicate, ţi-ai mişcat inima, ai mutat-o din locul ei şi acum sângerează. Te-ai transformat din nou într-o omidă, dar nici acum nu eşti conştient că nu te poţi metamorfoza de câte ori doreşti. Viaţa n-o deşiri tu, nici eu. Viaţa se deşiră singură. Anii trecuţi, de aceia poţi trage..

Îţi plac poveştile fără sfârşit, căci numai acolo te îngropi în fericire. În epilogul lor îţi înghesui trăirile. Alergi în continuu, să prinzi loc pe, paginile goale, să-ţi aşterni nişte ani şi oameni văzuţi şi atinşi doar în vis. Şi pentru asta, nu este nevoie să închizi ochii. Îţi ajunge o scurtă clipire şi ai sufletul plin de magie. Şi eşti din nou fluture colorat, vesel, prea fericit..

Inima-şi găseşte locul şi fericirea îţi atacă toate colţurile sufletului. 

Dar când şi povestea aceasta îşi găseşte un sfârşit, iar cortina se trânteşte zgomotos, te întorci la firul tău, cel încurcat şi ros la capete. Atunci eşti atât de trist că simţi că-ţi explodează sufletul. Lacrimi nu mai ai, căci le-ai plâns demult. Atunci dor toate. Şi unicul lucru normal din acele momente ar fi să ţipi.

Ţipă, vreau să te aud. Împarte-ţi disperarea. 

 

 

Când mor visurile..

Când mor visurile..

De viaţă mă tem mai mult decât de moarte, căci în sufletul şi mintea mea, viaţa este o continuare a morţii. Fiecare zi de ieri moare şi oricât de mult m-aş încăpăţâna eu s-o retrăiesc, mă izbesc de realitate. Nu mai are farmec, nu mai are nimic. Bănuiesc că nu aş putea fi niciodată fluture..

Teama de mâine mă loveşte mai tare decât teama de azi. 

Făcusem un cuib de visuri, l-am ascuns în inimă, protejat de bătăi aritmice. L-am visat de sute de ori înainte de a-l putea simţi în partea stângă a pieptului, printre vene şi artere. Un gol răsună în piept.. Visurile astea nu le-am ucis eu. 

N-au murit de foame sau de sete, nu le-a lipsit absolut nimic. Nu au murit de frig, am avut grijă să le fie o toamnă caldă în cuibul de pene şi de flori, mirosind a fluturi şi a primăvară. Nu a ucis nimeni visurile şi, totuşi, au murit. Dar cum?!

În faţa realităţii, uşa de care le ţineam departe, le-a izbit adevărul. Au păşit timide, mânate de, dorinţa cunoaşterii şi.. n-au mai ieşit. Mă gândeam că aşa o să fie, dar naiv copil, am crezut că va fi bine. De data asta ştiu că m-am măsurat greşit cu visul şi am ieşit învinsă.

Am rămas goală în faţa vieţii. Şi nicio duminică nu-mi poate întoarce în sus colţurile sufletului. S-au tras draperiile, s-a stins cerul.. Se dărâmă.

Astăzi vorbeşte viaţa

Astăzi vorbeşte viaţa

Şi moartea respiră în spatele ei. Se unesc, aşa cum s-au găsit, paralele, neîntâlnite, reci, şi formează o durere comună, fără nume. Şi limba lor nu o vor înţelege mulţi, doar aceia care au suferit prea mult. Nu ai vrea să fii lovit de armele morţii, ştiind cât de dură va fi viaţa cu cei pe care moartea i-a ocolit. Oameni dragi, lăsaţi în urmă, parcă parte dintr-un plan parşiv. 

Poţi  să fii viu, dar cu sufletul mort, dar nu poţi fi viu când inima şi-a anunţat ultima bătaie. 

Cred că moartea şi viaţa sunt ca soarele şi luna. Şi mă gândesc câteodată cum ar fi dacă viaţa s-ar putea îndrăgosti de moarte. Şi dacă ar fi aşa, tare aş fi curioasă de reacţia celei din urmă. Ar ucide-o şi pe ea pentru a-şi îndeplini misiunea? Dacă eu aş ruga moartea îndrăgostită să ia capul vieţii, ar ezita? 

Rămân zile şi momente. Şi nume pe cruci. Poate că legendele noastre nu sunt căutate unde trebuie. Ele nu s-au îngropat singure. Dar eu m-am îngropat în articolul acesta, neputând să eliberez teama sufletului. Eu am pierdut, într-un fel, jocul. Pe cerul sufletului meu, este scris cu litere îngroşate „Joc terminat.”

 

Un călător grăbit

Un călător grăbit

Acum un an viaţa mea se scria altfel. În urmă cu mai bine de trei sute de zile îmi purtam paşii spre un drum nou pe care-l urmez azi cu sfinţenie. Astăzi este singura zi în care nu mă supăr sau nu mă tem de timp. Astăzi sunt doar eu, aşa cum m-am cunoscut aici.

Mi-am creat case din cuvinte, locuri de suflet, emoţii, momente, visuri, vieţi. Am întors un suflet pe toate părţile, cunoscând şi cunoscându-mă, puţin câte puţin. 

Pot spune cu zâmbet de suflet că am găsit aici o fericire la care nu m-am gândit niciodată. Aici, în locul unde am zâmbit cu adevărat şi nu m-am temut să aştern bucăţi din mine; pe nişte pereţi construiţi tot de mine. Îmi tresare sufletul de fiecare dată când îmi reamintesc că tot ce se află aici este construit de mine. 

Treizeci de zile m-am chinuit să dărâm tot. Reîntâlnindu-mă însă cu lumea gri din exterior, mi-am dat seama că locul meu este aici, scriind cu fir de suflet, de fericire, de emoţie, de lacrimă şi de zâmbet, cu fir de viaţă, de copil visător. Luna aceea în care renunţasem la tot a marcat atât de frumos şi profund scrisul în suflet!

Sunt şi voi rămâne mereu nişte scris, mă voi defini mereu prin cuvinte şi voi visa atât de mult încât nicio realitate nu mă va putea trezi. 

 

Umbre şi ceaţă

Umbre şi ceaţă

Suntem liberi să ştim că nimic nu ne aparţine şi că tot ce va rămâne după noi e-un nume pe o cruce. Tot ce ne-am dorit, tot ce-am fost, tot ce-am trăit va fi acoperit de straturi de pământ. Şi atunci nu ne vom mai putea întreba dacă am făcut bine, dacă am trăit suficient, dacă am ascultat toate şoaptele sufletului. Atunci viaţa va părea cea mai dulce bomboană. Dar nu o vom mai putea gusta. Ne vom îneca cu amărăciunea ultimei, îngropată odată cu noi. 

Am irosit secunde să numărăm nişte lacrimi atât de plânse! Am cheltuit atât de mult timp să ne gândim la ce va fi mâine, că am ratat fiecare azi. Incompleţi, singuratici, temători, inconştienţi ne trăgeam măşti peste chipuri. Şi nu puteam face asta fără a lăsa sufletul neafectat. În noi se rupeau toate.

În goana după bani, după popularitate, dragoste şi avuţie am îngropat legende. Am îngropat suflete sub pământ uscat. Ne-am vândut. Oamenii şi-au pus singuri etichete. 

Şi atunci ştii că nu mai şti nimic. Într-o lume privită ca o scenă uriaşă în care toţi joacă un rol, nu există cortină comună. Acolo, la finalul spectacolului nu se va trage cortina. Niciodată. Va veni altcineva, va juca un alt rol, se va plăsmui o altă realitate. Cortina se trage însă în sufletul celui care părăseşte scena. La finalul actului său, îşi face loc către casă. De acolo, încet-încet, cade o cortină atât de grea că se aude de la două străzi distanţă. Dar oamenii nu aud astflel de sunete. Sau nu ştiu să le recunoască. Cert este că dincolo de acea cortină, se joacă adevăratul spectacol.