Iarna. V3

Când eram o copilă de şapte primăveri, singura mea grijă era să fac un oraş al oamenilor de zăpadă. Lăsam totul în casă, la căldura sobei. Şi desenele, şi ciocolata.. Îmi luam mănuşile şi căciula şi mă făceam uitată. Ca la un semnal, toţi copiii ieşiseră şi ei. Nu mulţi, câţiva. Cei alături de care am crescut şi am clădit oraşe. Bucuria mea cea mai mare era neaua îngheţată.

Era bucuria mea a tuturor? 

Toţi bunii au tăcut. Zâmbetul lor nu se citea nicăieri, nu era ascuns, nu era îngheţat. Pur şi simplu nu era. Mai târziu aveau să-l facă vinovat pe Dumnezeu de blestemul alb. Vulcanul lor a erupt, în timp ce eu visam munţi de zăpadă la geam. Şi atunci i-am văzut, nefericiţi şi îndureraţi. I-am văzut pe ai mei, apoi am învăţat să-i descopăr şi pe ceilalţi.

Ştiţi câţi sunt? 

Să nu cadă, să nu bată viscolul în seara aceasta, să nu ningă, să nu se pună în faţa uşii, să nu fie ger.. Să nu fie singuri. 

Ce-mi era mie fericire, lua vieţi. Suflete a înghiţit de multă vreme. Se întorcea după trupuri. Seca o casă şi-o îngropa în câteva ore, ascunzând-o sub amintire. Neputinţă şi durere în ochi secaţi de lacrimi.

Se numără fulgi de nea de la ferestre aburite. Se numără lemnele din stiva mititică, puţin fulguită. Se numără pe degete degerate zilele de ger şi de iarnă, de frig şi de blestem alb. 

 

Anunțuri

6 gânduri despre „Iarna. V3

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s