Poveşti cu zâne

Mă uit la mama mea şi-mi dau seama c-a îmbătrânit. Nu mă iau după cutele fine din colţul ochilor, ci după focul stins al copilăriei din sufletul ei. Copilărie uitată de ea, parte trăită şi netrăită. 

Mă uit în continuu la ea, fără să mă vadă, fără să mă simtă. O analizez cu priviri de copil mare, capabil să-şi dea seama de atât de multe. Şi pentru o clipă, m-am speriat de nesiguranţa din ochii ei. Mama mea este un adult cu sute de griji şi oftaturi adânci. 

Şi nici zâmbetul meu de copil nu o mai scoate din stările ei.. de melancolie şi teamă de viitor. 

Nu a mai participat la ultimele două concursuri de sărit, organizate de mine, nu s-a mai uitat cu mine la desene, nu am mai fost amândouă copii. M-am gândit că poate nu o apreciez eu atât cât trebuie, că am greşit sau încă greşesc cu ceva. Dar apoi mă împiedic de timp şi-mi vine şi mie să oftez.

Poveştile pe care mi le şoptea înainte să adorm s-au transformat acum în poveştile ei de viaţă. Firul vieţii ei n-ar putea fi deşirat în câteva zile, nu când ai un suflet ce a tecut prin atât de mult. Suflet de mamă, de fiică, de soţie şi de copil.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s