Mărturisiri închipuite

Şi-mi sunt ochii mai bătrâni şi înţelepţi, înconjuraţi de râuleţe care se adâncesc cu fiecare moment când aleg să folosesc ochii pentru a etala un zâmbet de suflet..fericit. În colţurile gurii sunt râuri întregi, efect al atâtor zâmbete. Sufletul mi-e tânăr, ca la şaptesprezece ani..

De fiecare dată mă străduiesc să-mi recunosc degetele, linia vieţii din palmă şi unghiile ce nu mai poartă oja în aceleaşi nuanţe deschise. Parcă nu-a ale mele. Parcă în aerul acesta dintre ele, nu şi-a strecurat nimeni degetele. Şi inima a obosit; bate alene.

Precum un copac bătrân, îmi pierd din frunze.. 

În fiecare dimineaţă un singur gând îmi străpunge liniştea. Oare azi voi auzi ceasul meu? Voi fi capabilă să-i recunosc zgomotul? Apoi, îmi continui liniştea. Ceasul meu de pe, perete ticăie neîntrerupt. Şi nu pot decât să-mi amintesc cât de tare uram zgomotul acesta în adolescenţă. Ce mai e o viaţă pentru un fost copil cu ochi mari?

Apoi îmi reamintesc de un alt ceas, de al cărui zgomot.. mă tem.

În momente de nostalgie pură, de melancolii şi de uşoare tristeţi, îmi beau un ceai mult prea dulce, încărcat şi el de amintirea anilor îndepărtaţi. Pe lângă ticăitul ceasului, parcă se aud acorduri fine de chitară. Toate creează o muzică aproape perfectă pentru unicul lucru rămas cât de cât viu în mine, sufletul. Mi se unesc pe bătăi de inimă şi, pentru o secundă, îmi dau seama că acesta este sunetul ultimului ceas. 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s