Când mor visurile..

De viaţă mă tem mai mult decât de moarte, căci în sufletul şi mintea mea, viaţa este o continuare a morţii. Fiecare zi de ieri moare şi oricât de mult m-aş încăpăţâna eu s-o retrăiesc, mă izbesc de realitate. Nu mai are farmec, nu mai are nimic. Bănuiesc că nu aş putea fi niciodată fluture..

Teama de mâine mă loveşte mai tare decât teama de azi. 

Făcusem un cuib de visuri, l-am ascuns în inimă, protejat de bătăi aritmice. L-am visat de sute de ori înainte de a-l putea simţi în partea stângă a pieptului, printre vene şi artere. Un gol răsună în piept.. Visurile astea nu le-am ucis eu. 

N-au murit de foame sau de sete, nu le-a lipsit absolut nimic. Nu au murit de frig, am avut grijă să le fie o toamnă caldă în cuibul de pene şi de flori, mirosind a fluturi şi a primăvară. Nu a ucis nimeni visurile şi, totuşi, au murit. Dar cum?!

În faţa realităţii, uşa de care le ţineam departe, le-a izbit adevărul. Au păşit timide, mânate de, dorinţa cunoaşterii şi.. n-au mai ieşit. Mă gândeam că aşa o să fie, dar naiv copil, am crezut că va fi bine. De data asta ştiu că m-am măsurat greşit cu visul şi am ieşit învinsă.

Am rămas goală în faţa vieţii. Şi nicio duminică nu-mi poate întoarce în sus colţurile sufletului. S-au tras draperiile, s-a stins cerul.. Se dărâmă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s