Respiră-mă

Respiră-mă

Împărţeam acelaşi aer, dar numai al meu era plin de fluturi şi de fiori, un întreg amalgam de sentimente. Îl voiam în pieptul lui, îmi imaginam cât de bine şi frumos s-ar topi în plămânii săi. Ca un fulg de nea.. unul pe care l-aş fi sărutat înainte. Şi gândul că, poate-poate s-ar rătăci până la inimă.. Atunci, inimile noastre ar fi bătut în acelaşi ritm, pe aceiaşi fluturi.

Nu-i auzeam respiraţia, era prea departe, dar o puteam simţi. Nu eram eu fluture, dar îmi doream să zbor până la el, să mă amestec printre oxigen şi să fiu inspirată.

Mă trezeam din visare, speriată că mi se vor frânge aripile false. Apoi, mă imaginam din nou. Fragilă frumuseţe pictată, îmi doream să fiu respirată, nu trasă-n piept. Mă întrebam dacă-mi poate auzi inima strigându-i numele.

Aş fi alergat într-acolo, rupând infinităţile infinite ce m-au impiedicat de atâtea ori, construite parcă împotriva mea.

Mi-era dor de ceva ce nu trăisem niciodată.

Scrisori imaginare

Scrisori imaginare

Am împlinit de curând un an cu blogul, iar împlinirea aceasta este prea mare şi prea frumoasă pentru a o putea descrie în câteva cuvinte de lemn. Nu mi-am imaginat nici măcar o secundă că blogul şi scrisul vor deveni atât de importante şi de frumoase, că mă vor defini de acum înainte, că-mi vor deveni casă şi suflet. Poate e parte din puţinele mele realizări, o bucată mare de fericire, timp, viaţă, amintiri, visuri şi multe, multe altele, îngheţate în cuvinte. 

Mi-am citit blogul. 

Şi, să fiu sinceră, nu mi-a plăcut. Am încercat, din perspectiva unui cititor obiectiv, să privesc în spatele zidurilor ridicate de „scriitoare”. Ce-am văzut, m-a mişcat. Şi nu pot spune în ce mod, poate puţin pozitiv şi puţin (mai mult) negativ. Ce-am lăsat în urmă, crezând c-am trecut peste, mi-a provocat un gust amar. Nu mi-a plăcut deloc cum m-am găsit. M-am regăsit, dar nu în toate.

Dar eu nu citesc, eu scriu.

 

 

Să mă iertaţi

Să mă iertaţi

Când eram copil.. visam. La orice. La o lume mai bună, la flori de stele pentru mama, la nori de ciocolată, la fântâni de suc de fructe. Dar, mai presus de toate, visam.. la mine. Nu ştiu dacă-l pot numi neapărat vis, dar ştiu că de fiecare dată, înainte să adorm, mă gândeam la mine şi la cum voi fi peste câţiva ani. Îmi spuneam în gând că voi fi frumoasă, fizic şi sufleteşte, bogată cu sufletul şi cu mintea, o fată, o domnişoară şi o femeie grozavă. Şi mă imaginam cu anii trecuţi peste suflet. Şi eram aşa frumoasă..

Visul meu se repeta în fiecare seară. Ştiţi când a murit? Când am crescut, când am atins vârsta la care mă doream aşa şi aşa. Şi când am fost.. nimic din ce mi-am imaginat. Când am stat singură în cameră, cu pereţii şi cu ferestrele.. şi cu un suflet.. prost. 

De atunci, au murit atâtea. 

Răspunsul normal şi logic ar fi să încetez să mai visez. Păi, bun, dar dacă mă opresc din a visa, garantez că mă voi opri şi din a merge. Şi aşa, pereţii mă strivesc. 

Vreau să fac lucrurile pe care mi le-am promis că le voi duce la final. Lucruri normale, până la urmă. Dar mi-e atât de teamă. Şi mă simt atât de singură. Doare.. Prea târziu nu este, dar sunt umbrită de un puternic şi real „Nu pot.” şi mi-e atât de teamă.

 

 

Toţi oamenii sunt trişti

Toţi oamenii sunt trişti

Sunt zile în care oamenii sunt străzi, iar în altele, străzile se străduiesc să fie şi ele oameni. Sunt nopţi în care murim în vis şi nopţi şi zile în care visurile ne mor. Sunt zile, luni, ani.. Noi suntem oameni, străzi, fluturi, cafea, ciocolată, inimi, speranţe şi visuri, emoţii şi trăiri, pierderi şi câştiguri, pierduţi şi câştigaţi..  Şi suntem trişti cu toţii, oameni decepţionaţi în oameni.

Se aude acelaşi ecou. Poate doar intensitatea lui îl deosebeşte de celelalte. Căci sunt oameni şi oameni. Şi sunt atâtea poveşti cu fir încurcat. 

Zilele trecute îmi căutam oameni cărora să le vorbesc cu sufletul din suflet. Căutam ancore. Nici măcar nu am clipit când au venit şi ei, încărcaţi de pachete de teamă şi lacrimi neplânse. Şi ei, ca şi mine, căutau ancore.. suflete. Mă bucur că am fost acolo, chiar dacă eu nu am mai putut să-mi spun pietrele de moară. 

Se spune că atunci când eşti trist, trebuie să priveşti răsăritul. Poate că eu nu pot să fac asta. Pentru că trebuie privit anume, cu sufletul, cu speranţă, cu mulţumire. Sunt sigură că numai cei care nu-l pot privi fizic, aceia îl simt cu adevărat. Mă învinovăţesc, căci ei au mult mai puţin decât mine, dar se bucură şi mulţumesc ca şi când ar avea totul. 

Am încercat să scriu, dar.. n-am putut. Şi cel mai bine scriam când sunt tristă. 

 

Ochii.. i-am pierdut

Ochii.. i-am pierdut

E de poveste ce amalgam de sentimente şi emoţii puternice-mi trezise în suflet acea pereche de ochi. Era toamnă târzie şi eu eram plină de fluturi; fluturi speciali, unici, pe care nu i-am mai simţit pentru nimeni, niciodată. Nici fluturii iubirii pentru care aveam să mă destram atât de mult mai târziu, nu au fost atât de frumoşi. N-aş putea descrie în cuvinte..

Ştiu însă că nu-i voi mai vedea vreodată. În nicio mulţime nu vor mai fi acolo.. să-mi dea atâtea şi să nu-mi ia nimic! Îmi rămân imprimaţi pe retină, pentru o infinitate infinită, cu tot ceea ce mi-au dăruit în momente de privit îndelung. Conexiune, căldură, suflet, fluturi, sentimentul liniştii, al timpului oprit în loc.. al regăsirii.

De-mi închid acum ochii, îl văd zâmbind, cu sufletul şi cu privirea. Şi-i simt şi atingerea mâinii. Şi sunt destul de sigură că inima mi-a sărit câteva bătăi. Nu pot să nu mă întreb cum de-am putut să las timpul să şteargă din amintirea lui, cum de l-am lăsat nescris, dar, mai presus de toate, cum de-am putut să spun „Da” altor ochi, aşa goi..

Pentru ochii aceştia, ochii mei nu vor plânge niciodată; nici a teamă, nici a regret, nici a pierdere, nici a vid. Voi zâmbi mereu cu sufletul şi-mi voi închide ochii. Voi zâmbi a fericire. 

La cât de miraculoşi au fost fluturii, îi simt şi acum, după un car de vreme, la fel de vii şi de puternici. Mă gândesc câteodată la un alt moment de regăsire, dar poate e în zadar. Căci genul acesta de fluturi şi ochi îi vezi poate doar o dată în viaţă. Ei rămân poveste şi eu rămân zâmbet.