Să mă iertaţi

Când eram copil.. visam. La orice. La o lume mai bună, la flori de stele pentru mama, la nori de ciocolată, la fântâni de suc de fructe. Dar, mai presus de toate, visam.. la mine. Nu ştiu dacă-l pot numi neapărat vis, dar ştiu că de fiecare dată, înainte să adorm, mă gândeam la mine şi la cum voi fi peste câţiva ani. Îmi spuneam în gând că voi fi frumoasă, fizic şi sufleteşte, bogată cu sufletul şi cu mintea, o fată, o domnişoară şi o femeie grozavă. Şi mă imaginam cu anii trecuţi peste suflet. Şi eram aşa frumoasă..

Visul meu se repeta în fiecare seară. Ştiţi când a murit? Când am crescut, când am atins vârsta la care mă doream aşa şi aşa. Şi când am fost.. nimic din ce mi-am imaginat. Când am stat singură în cameră, cu pereţii şi cu ferestrele.. şi cu un suflet.. prost. 

De atunci, au murit atâtea. 

Răspunsul normal şi logic ar fi să încetez să mai visez. Păi, bun, dar dacă mă opresc din a visa, garantez că mă voi opri şi din a merge. Şi aşa, pereţii mă strivesc. 

Vreau să fac lucrurile pe care mi le-am promis că le voi duce la final. Lucruri normale, până la urmă. Dar mi-e atât de teamă. Şi mă simt atât de singură. Doare.. Prea târziu nu este, dar sunt umbrită de un puternic şi real „Nu pot.” şi mi-e atât de teamă.