Pictează-mă

Pictează-mă

Îţi scriu o poezie, dar aşa cum numai eu ştiu. Nu te uita la versuri, căci nu am; nu-mi căuta rimă sau măsură, căci nu există. Nu încerca să explici puţinele figuri de stil folosite.

Vreau doar să trăieşti prin ea şi să-ţi aminteşti, peste ani, de poezia scrisă de acea fată, atunci. O poezie ce nu este poezie. S-o memorezi cu sufletul, fără ca măcar să-ţi dai seama.Uit-o acum. Uită-mă şi pe mine.

Aminteşte-ţi dureros de noi, mai târziu. Lumea ta să fie normală, completă, fericită, până când voi intra eu în ea, într-o scurtă secundă. Secunda asta, ca şi mine, este inevitabilă.

Acum, te vei întreba unde e scrisă poezia. Te înţeleg şi-ţi explic. Poezia e scrisă cu fir de suflet, nu e vizibilă ochiului, ci sufletului. E mascată de cuvintele acestea, aşa că dă-le la o parte.
Ce vrea fata asta să scrie? Asta trebuie să te întrebi acum. Mai târziu, poate vei înţelege.
Acum e mai departe decât mai târziu.

Anunțuri

Dragă femeie, fată şi copilă..

eşti frumoasă şi puternică, indiferent de ce vor spune ceilalţi. Tu ai zâmbet în privire şi în suflet, ţie îţi curge soare prin vene. Însă trebuie să crezi în tine. Draga mea, tu trebuie să te trezeşti în veselie diurnă, chiar dacă ai plâns toată noaptea. Nu-ţi pui masca, e ceva prea fals. Îţi accepţi loviturile, eşti puternică, ai voie să cedezi, dar nu trebuie să ştie toţi asta. 

Nu te întrista când te priveşti în oglindă. Un om cu defecte e mai frumos decât un om perfect. Perfecţiunea nu există, iar ceea ce afişează ei este falsitate în doze mari. 

Vei iubi, te vei îndrăgosti nebuneşte de cineva la un moment dat. Poate finalul nu va fi aşa cum ai visat. Poate pe drumul vostru unul dintre voi va călca strâmb. Dacă tu eşti cea înşelată, pleacă. Un om care a uitat că te iubeşte nu mai are ce să caute la tine în suflet. Fluturii i-a ucis singur. De vină nu ai fost tu, ai oferit destul, poate prea mult. Nu-ţi distruge tinereţea şi frumuseţea. Nu-ţi distruge ochii şi sufletul pentru incapabilitatea unui om de a răspunde iubirii cu iubire. 

Dacă înşeli tu, pleacă cu privirea în pământ. 

În drumul vieţii, vei întâlni mulţi oameni. Vei deveni soţie şi mamă. Dacă vreodată vei deveni mai puţin, fugi. Prea multe femei rămân, îndură cu o forţă nepământească lipsa de umanitate a persoanelor cu, care şi-au unit destinele. Nu face asta. Nu aşa este iubirea. 

Ai grijă de tine. 

Îţi va fi dor

Gândeşte-te, omule, că ai o singură viaţă şi că are dată de expirare. Oamenii şi momentele vor fi aşezate în coloane diferite, iar tu vei trage săgeţi către ele, reunindu-le. Deasupra lor scrie cu litere îngroşate „Amintiri”. Pe următoarea pagină, scrii ce simţi. Dar scrii cu lacrimi, căci te doare..

În orice suflet rămâne o iubire neîmpărtăşită, o privire neîntâlnită şi nişte fluturi cu jumătăţi de aripi. Dorul se izbeşte neîncetat de marginile lor, dorul a ceva ce nici măcar în vis nu a fost atins sau trăit. Deseori, nici măcar nu ştiu că ei sunt motivul.. că sufletele puteau zâmbi acum. 

Dar sufletele vor rămâne la fel?

De prea multe ori cei care suferă în tăcere, rămân aşa.. invizibili. Fluturii se sting încetişor, odată cu speranţa că ochii se vor întălni cândva. Totul pare trist şi fără soluţie. 

Ecouri de piatră

Ecouri de piatră

În antiteză cu fericirea de ieri, azi resimt o uşoară melancolie peste suflet. Aş minţi dac-aş spune că sunt tristă. Umerii mi-i apasă alegerile pe care trebuie să le iau în legătură cu viitorul meu. Încă n-am plecat, dar mi-e dor. Teama de a nu face vreo greşeală, de a dezamăgi pe cineva, inclusiv pe mine, capătă proporţii uriaşe. Dar asta nu este tot..

Am preluat mereu, puţin câte puţin, din stările oamenilor, mai ales cei care-mi sunt dragi. Mă doare gândul că nu i-am putut ajuta aşa cum mi-am imaginat. Degeaba am plâns odată cu ei, dacă nu i-am vindecat, dacă nu le-am dat puţină forţă sufletească. Contrar a ceea ce spun ei, mă simt neputincioasă.

Cu sufletul plin de ecoul mărturisilor mele, privesc retragerea uşoară a soarelui. Mă voi opri din scris în clipa în care el va ajunge jos, departe de gândurile mele. De ce simt că se scurge toată viaţa din el, lăsând o dâră roşiatică pe geamul meu? 

Mai am câteva secunde, dar le pot numi cu uşurinţă infinit. 

În scurtul timp pe care-l mai am, aş vrea să spun că indiferent cât de ignorat a fost ţipătul nostru cândva, într-un anumit moment va fi sunat drept cel mai puternic ecou. Şi un ecou aşa puternic nu s-a putut întoarce în trei secunde.. Aş mai zice ceva, dar mi-a expirat timpul. Totuşi, ecoul ţipetelor mele a răsunat puternic. N-am exagerat când am numit puţinele secunde un infinit.. 

Timpule, te-am întrecut!

Timpule, te-am întrecut!

M-am trezit aşa cum îmi doream de multă vreme, în veselie diurnă. Mi-am îndulcit cafeaua cu zâmbete sincere, pline de copilărie şi mi-am băut-o liniştită, în faţa casei. Mă trezeam odată cu soarele, străluceam amândoi, din simplul motiv că azi este o nouă zi. Că aveam şansa de a fi o nouă eu şi de a nota ziua aceasta în cartea vieţii mele.

Resimt o eternă primăvară în mine, simplă şi parfumată. Nu e toamnă, nu are melancolii efemere. Este singurul an în care am simţit şi am iubit cu adevărat primăvară. Parcă am renăscut odată cu ghioceii. Nu ştiam că, pe lângă toamnă, port şi-o iarnă grea pe umeri şi-n suflet. 

Mă uit printre schiţe şi-mi vine să ţip. 

Am avut momente şi momente. Ce bine! Am învăţat atât de multe. Doar că nu le-am aşezat încă cap la cap să văd cât sunt de bogată şi de.. fericită. Tic-tacul enervant de acum câteva zile, mă face acum să zâmbesc. Poate e doar o stare efemeră, dar vreau s-o trăiesc şi s-o păstrez în amintire. 

Parcă-mi curge soare prin vene. Inima mi-e cer, iar eu mi-s zâmbet. De copil, de floare, de hârtie..  Fac din ziua aceasta înc-o premieră, căci eu nu scriu când sunt fericită. Zâmbetul nu-mi rimează cu, cuvintele. 

Mă simt şi mai mult copil azi, doar că e mai diferit. Aşteptam senzaţia asta. Să mă simt cu adevărat un copil mare, dar în adevăratul sens al cuvântului. Nu ştiu şi nu pot să explic. Simt că am crescut, dar că pot reveni la copilărie fără a utiliza maşina timpului. Nu-i mai doresc o maşină a timpului. Copil sunt în fiecare zi, doar că unul mai matur, mai bătut de vânt şi ploi. Mă simt aşa bine! 

Vei fi plânsă

Mă simt străină scrisului, un fapt necunoscut şi dureros, ceva nou, netrăit, nesimţit, neplâns, parte din lucrurile noi care nu prea ne fac bine. Poate pentru că vin mereu din prezent, timp ce ne îndepărtează subtil de trecut. Se îmbină cu presiunea viitorului, făcându-ne să ne întrebăm prea des cine suntem. 

Leagănul e gol acum, dar împlineşte sute de basme. Este cel care vede zeci de îndrăgostiţi zilnic, martorul celor mai sincere şi frumoase declaraţii de dragoste şi de prietenie. Este fabrică de visuri şi de momente. Însă, când e gol şi uitat de fericire, atunci să ştii că vei uda frânghiile cu lacrimi. 

Nu trebuie să asemăn oamenii sau sufletelor lor cu ceva. Sunt doar oameni şi atât. Mulţi am făcut greşeala de a-i numi anotimpuri, ploi sau porturi. Inclusiv eu. Oamenii schimbă oameni şi atât. Degeaba scriem noi poveşti despre cum îi vedem sau cum ne-am dori să fie, degeaba visăm de un infinit de ori..

Cuvintele mele rămân fără sens, poate aşa au fost mereu. Mă simt precum un legăn gol, pustiit. De parcă mulţi oameni s-au aşezat în suflet, dar nu şi-au luat suficient avânt când eu îmi doream cel mai mult să zbor. Mă lăsau cu visul şi coborau cu picioarele pe pământ. 

 

Gând pentru mama

Gând pentru mama

Nu trebuie să fie opt Martie pentru a-ţi scrie, pentru a-mi mărturisi admiraţia, respectul şi iubirea infinită, dar aşa am simţit. Ce-aş putea să-ţi spun? Ţi-am cântat, te-am strâns în braţe, ţi-am sărutat obrazul şi i-am mulţumit celui care mi te-a dat, dar simt că nu este de ajuns. Un gol îmi este prezent în suflet..

Ca fiică, prietenă, copil, am greşit mult, iar opt cuvinte nu sunt de ajuns pentru optsprezece ani de greşeli. 

Mă mândresc cu tine şi nu pot să mă satur să te privesc. Te-aş ţine lipită de mine, zi şi noapte, să nu mi te smulgă nimeni de la piept. Câte punţi mi-ai construit, mamă! Câte mi-ai dat, încă dinainte de a mă fi născut. 

M-aş vrea din nou copil, să-mi aşez tot trupul în braţele tale, să mă dai din nou în leagăn, dar poate sunt egoistă. Tu ai nevoie de un copil matur care să te sprijine, un copil mare fără ciocolată pe degete. Nu m-am gândit până acum că, dacă aş fi din nou copil, poate aţi fi şi voi tineri. Mă vedeam doar pe mine călătorind cu maşina timpului.

Pentru mine eşti eroul meu, mamă-crevete.