Inima mea

Inima mea

Ieri am tăcut, am lăsat sufletul să simtă, să se chinuie să-şi amintească ceva ce nu a fost trăit aşa cum îmi doream. În el se dezlănţuie un haos şi mai mare şi mai pustiu.. Dacă infinitul ar avea grad de comparaţie, probabil acesta ar fi cel mai lung, chiar dacă s-a derulat în câteva minute.

Îmi imaginez duminica mea de linişte şi mă încarc cu energie din cafeaua aburindă. Şi nu pot să nu mă întreb de ce nu scriu înainte de a face cafeaua, de a o aşeza pe birou. Să fiu atât de atentă la scris încât aceasta să se reverse peste tot..

Astăzi mă simt goală, rece şi singură. Şi am nevoie de eliberarea aceea promisă de scris, de propriile cuvinte. 

Ieri a trecut prea repede, la fel şi infinitul meu. De ce nu pot să-l mai simt odată, să mi se strecoare în vis în fiecare noapte? Sunt o fată de hârtie, simplitatea este ceea ce mă caracterizează. M-aş mulţumi doar cu visul şi m-aş declara fericită. 

Stă să plouă..

Astăzi mi-a vorbit inima, dar nu mi-a plăcut. De aceea tace sufletul atât de rar.. 

 

 

Anunțuri

Nu mai sunt

Îmi contabilizam amintirile zilele trecute, căci îmi simţeam sufletul plin, prea încărcat de oameni şi de momente. M-am găsit pe mine, copil naiv, credul, temător..  Nu e de mirare câte greşeli am făcut. Atunci priveam lumea cu ochii închişi, acum o privesc cu ochii sufletului. 

Nu mai sunt un copil pe ale cărui palme poţi călca nestingherit. Nu mai sunt persoana în al cărui suflet aruncau cu pietre doar pentru că puteau şi că, prin ochii mei închişi, citeau inocenţa şi lipsa de maturitate. 

N-am scris asta niciunde, nici măcar jurnalul meu nu a ştiut. 

Nu mai sunt pentru ei, pentru el, pentru privirile lor uimite.. Nu cuvintele mele de acum le voi ţine minte, ci ale lor. Îmi voi aminti o viaţă de tot ceea ce mi s-a spus. Le folosesc în ce scop voi dori, să mă rănesc sau să mă vindec cu ele. Nu-mi mai spune nimeni ce să fac.

Eu nu regret nimic, dar nici nu le voi mulţumi. 

Plouă..

 

Răstimpuri de tăcere

Caut linişte într-un haos clădit de mine, cărămidă cu, cărămidă, incertitudine cu incertitudine, speranţe şi visuri mari, de neatins. A fost de ajuns să ridic un zid, că acesta a fost urmat de altul şi m-am trezit cu o fortăreaţă în suflet, bătută de vânt şi ploi. În interior, acolo e furtuna..

Cana de cafea pe ai cărei pereţi citisem o iniţială, zace pe birou, tristă şi cioblită, plină de-o cafea amară, care nu spune nimic. Şi aşa-mi amintesc de toamnă, de tot ceea ce aveam în suflet atunci. 

M-aş opri chiar acum din scris, dar ştiu că aş regreta mai târziu. Dar sunt momente în care scrisul mă doare.. momente în care mă întreb unde vreau să ajung cu atâtea întrebări. Căci nu mai am loc şi timp de scrisori banale, cu teamă peste rânduri.

Totul s-a scris. Nu a mai rămas nimic neplâns, nescris, neamintit. Toamnă nu mai este, dar nu poate fi mereu. Degeaba strig anotimpuri şi oameni ce ar trebui nu uitate, ci îngropate. Într-un cimitir de vise. Sunt adevăruri plânse şi replânse .. şi minţite.

Şi sunt zile aşa ca acestea, când îmi este rău de la suflet. Când scrisul.. mă doare. 

Pentru mine, când sunt tristă..

M-am desprins de toate înainte de a înflori. Mă simt străină într-un loc pe care-l numeam cu drag acasă al meu, mă simt incompletă, fără o parte din mine, aceea care se elibera prin scris. Iată-mă, singură, pustiită şi cu dor de mine. 

Duminica are acum doar amintirea acelui titlu şi sentiment, trăit şi simţit parcă într-o altă viaţă. Totuşi, îndeplinind o promisiune, tacit, dansez haotic cu nişte cuvinte şi mai haotice, făcând din viaţa mea un haos.

Când am pus titlul, m-am gândit că va fi o scrisoare optimistă, un moment de zâmbet pentru momentele când sufletul îmi va fi trist. Dar..

Să-mi cer singură iertate pentru momentul când voi căuta un zâmbet promis pe care nu-l voi găsi aici nicicând?

 

 

 

Restul e tăcere!

Mă simţeam singură, neaparţinând nimănui, pustiită şi tristă. Mi-era teamă să recunosc. Mi-am ascuns tristeţea-n suflet şi-am închis ochii. Însă azi mi-am purtat paşii spre primăvară, spre locuri frumoase, liniştite şi neatinse până acum de mine. Nevăzute, neştiute.. 

Am deschis ochii, bucurându-i cu privelişti şi linişti infinite, de neuitat. Parcă acum mi-e şi mai greu să plec. Fiecare loc mi se agaţă de suflet şi-mi strigă să mai rămân.

Parcă mă bucuram că sunt singură, că tristeţea mea, combinată cu tot ceea ce exploatam peisaj, poate crea o aşa linişte, o fericire frumoasă, unică, ce va rămâne semn de suflet. Totuşi, ajunsă acasă, după momentele de tăcere şi privit îndelung, simţeam nevoia să-mi îmaprt fericirea cu cineva. Să-i spun tot şi să binecuvântez asta cu o îmbrăţişare.

Nu o să fiu complet sinceră în momentele de după plecarea din oaza de linişte, dar ce contează?

Am făcut din timpul petrecut acolo un infinit frumos, aşa că ce s-a întâmplat după el, e o poveste pe care nu doresc s-o amintesc, cu atât mai puţin s-o povestesc. Sunt epuizată, dar trebuia să spun cuiva. Poate voi reface articolul acesta. Mărturisirea şi cuvintele sunt aşezate aiurea. 

Paradox

Paradox

M-am trezit buimacă, mi-am lipit ochii de fereastră şi sufletul mi-a ţipat: „E toamnă!”. E duminică şi plouă mărunt. Şi suntem în plină primăvară.. Dar cerul gri şi mirosul ploii îmi amintesc de zile de octombrie.. de oameni, de toamnă şi de toamnă.

Ploaia era singurul ecou prezent în camera mea. Muzica mă întristează şi mă răscoleşte, aşa că am oprit-o.  Mă apuc însă de scris, să acopăr cumva zgomotele ploii. 

Zilele acestea le-am petrecut departe de mine, de blog şi de ceea ce obişnuiam să scriu. M-am îndepărtat cu bună voinţă, gândindu-mă în continuu. Alerg departe de mine sau, cel puţin, asta-mi pare că fac. Am tot alergat în ultima perioadă..

M-am împrietenit cu o cafea amară, neagră şi tristă. Dar nu mă ascultă şi nu mă înţrlege. Şi eu nu-i povestesc decât ceea ce ştie deja. Mi-e teamă de tot şi mi-e dor de toţi. 

Îmi repet poezia despre primăvară şi-mi feresc privirea de geamul rece. Odată să mă mai lipesc cu sufletul de el, că voi lăsa o dâră îngheţată în urma mea. 

Teamă de lumină

Când eram mică, mi-era teamă de întuneric. Mă feream de locurile slab luminate, căutând cu ardoare soarele sau lumina veiozei. Însă peste ani, ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, iar acum sufletul se teme de lumină. 

Am învăţat treptat că în întuneric nu se ascunde nimic. Era doar imaginaţia mea, parte din coşmarurile copilăriei. Ba chiar mi-a devenit prieten, singurul mediu în care pot fi eu cu adevărat. 

Mă loveşte în suflet mărturisirea aceasta. Am aşteptat să se stingă şi ultima rază a soarelui, m-am ghemuit în întuneric şi am eliberat nişte cuvinte haotice. 

De scris nu m-am lăsat şi nu o voi face niciodată. Am găsit o metodă de a ajuta şi de a mă ajuta. Vă povestesc mai târziu, pe lumină. De ceea ce vreau să vă spun, nu mi-e teamă. Sunt chiar fericită.

Întoarsă la colţul meu de lume, voiam să spun încă odată că mi-e groază de lumină. Mi se citeşte si-n ochi, căci toţi mă privesc numai acolo.