Teamă de lumină

Când eram mică, mi-era teamă de întuneric. Mă feream de locurile slab luminate, căutând cu ardoare soarele sau lumina veiozei. Însă peste ani, ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, iar acum sufletul se teme de lumină. 

Am învăţat treptat că în întuneric nu se ascunde nimic. Era doar imaginaţia mea, parte din coşmarurile copilăriei. Ba chiar mi-a devenit prieten, singurul mediu în care pot fi eu cu adevărat. 

Mă loveşte în suflet mărturisirea aceasta. Am aşteptat să se stingă şi ultima rază a soarelui, m-am ghemuit în întuneric şi am eliberat nişte cuvinte haotice. 

De scris nu m-am lăsat şi nu o voi face niciodată. Am găsit o metodă de a ajuta şi de a mă ajuta. Vă povestesc mai târziu, pe lumină. De ceea ce vreau să vă spun, nu mi-e teamă. Sunt chiar fericită.

Întoarsă la colţul meu de lume, voiam să spun încă odată că mi-e groază de lumină. Mi se citeşte si-n ochi, căci toţi mă privesc numai acolo. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s