Restul e tăcere!

Mă simţeam singură, neaparţinând nimănui, pustiită şi tristă. Mi-era teamă să recunosc. Mi-am ascuns tristeţea-n suflet şi-am închis ochii. Însă azi mi-am purtat paşii spre primăvară, spre locuri frumoase, liniştite şi neatinse până acum de mine. Nevăzute, neştiute.. 

Am deschis ochii, bucurându-i cu privelişti şi linişti infinite, de neuitat. Parcă acum mi-e şi mai greu să plec. Fiecare loc mi se agaţă de suflet şi-mi strigă să mai rămân.

Parcă mă bucuram că sunt singură, că tristeţea mea, combinată cu tot ceea ce exploatam peisaj, poate crea o aşa linişte, o fericire frumoasă, unică, ce va rămâne semn de suflet. Totuşi, ajunsă acasă, după momentele de tăcere şi privit îndelung, simţeam nevoia să-mi îmaprt fericirea cu cineva. Să-i spun tot şi să binecuvântez asta cu o îmbrăţişare.

Nu o să fiu complet sinceră în momentele de după plecarea din oaza de linişte, dar ce contează?

Am făcut din timpul petrecut acolo un infinit frumos, aşa că ce s-a întâmplat după el, e o poveste pe care nu doresc s-o amintesc, cu atât mai puţin s-o povestesc. Sunt epuizată, dar trebuia să spun cuiva. Poate voi reface articolul acesta. Mărturisirea şi cuvintele sunt aşezate aiurea. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s