Vise în doi

O găsisem în acelaşi loc în care o lăsasem mai devrene. Privirea îi era pierdută în acelaşi punct fix. Lângă ea plângea doar cafeaua. Cafeaua aceea tristă, amară şi rece lăsa urme adânci, infinite pe toată suprafaţa cănii.. în partea stângă. 

Ea clipea atât de rar, greoi, ca şi cum şi-ar fi reţinut râuri de lacrimi. Erau trei suflete în cameră, fiecare plângând, suferind şi distrugându-se în feluri diferite, paralele. Ea nu m-a observat, dar m-a simţit. Ştiam asta. Mă obişnuisem cu fluturii ei. Eu îi distrusesem, eu i-am transformat în monştri care o devorează acum pe interior. 

Eram mânat de impulsul de a o lua de acolo, de a-i verifica pulsul, de a o îmbrăţişa. Sufletul meu nu mai ajungea la el ei! O lacrimă i se plimba lin, atât de drept pe obrazul stâng. S-a spart de masă, făcându-mă să tresar speriat. N-a clipit. Privea atât de fix peretele, de parcă viitorul, viaţa sau fericirea ei erau scrise acolo. 

A suspinat atât de încet, încât am crezut că e doar imaginaţia mea. Însă alte lacrimi s-au spart de masă, de claviculele ei, de hainele negre.. Rămăsese în acelaşi loc, clipind mai greu, cu gene încărcate de lacrimi. 

Relizez că nici eu nu m-am mişcat prea mult. Mi-am împiedicat paşii spre scaunul ei, cu un suflet mai temător ca niciodată. Douăzeci de secunde m-am gândit ce să-i spun. Alte zece m-am uitat în ochii ei. O sută cincisprezece secunde de întrebări şi atingeri fără răspuns au trecut ca şapte ani. Poate ani de ghinion, ca oglinda pe care o spărsese. Degetele ei fine erau pline de răni adânci ce se întindeau până la palme, încurcându-i linia vieţii. 

Dar ghinionul era al meu, căci pierdusem un cadou nepreţuit. Distrusesem un suflet. 

Plângeam odată cu ea, dar era atât de prinsă în lumea ei. Ce făcusem? M-am panicat, mă înecam cu lacrimile ei şi ale mele, iar ea era atât de liniştită la exterior. Gesturile mele disperate erau de prisos. Calmitatea rece de la exterior îmi era de ajuns să înţeleg cât de distrusă era. S-a spart mult mai rău decât oglinda, iar sufletul meu era zgâriat de cioburi. 

O protejam de lacrimile ei, dar o sufocam cu ale mele. Nu-şi mutase privirea, nu m-a îmbrăţişat. Aş fi vrut să plec, dar mă temeam de cum avea să reacţioneze. Am distrus două suflete.. 

Antiteză

Antiteză

Ce are ea, eu nu voi avea niciodată. Toţi o vor prefera, o vor iubi din primele seunde şi îi vor şopti cuvinte calde, menite să se lipească de inima ei, să se amestece printre bătăile ritmice. E atât de uşor de iubit! 

Ea va dansa pe melodia aceasta, sigură pe ea şi pe mişcările paşilor ei. Mâinile sale îşi vor găsi atât de uşor drumul spre umerii bărbatului în ale cărui braţe va zâmbi. Nu va avea mâini reci, nu va cerşi ajutor din privire. Poate un stol micuţ de fluturi îi vor deranja sufletul. Dar parcă şi aceştia sunt plănuiţi..

Siguranţă deplină versus teamă infinită.

Ea nu se va întreba ce are cealaltă ea, pentru că ea ştie că este frumoasă, puternică şi deşteaptă. Şi asta, îi dublează calităţile. Ea va fi cea care-ţi scrie bileţele colorate pe care le va lipi pe frigider scriindu-ţi că te iubeşte. Atât. Fără pete de cerneală, fără linii, fără puncte.. După, va pleca la mall cu fetele.

Va tăcea doar atunci când cuvintele vi s-au terminat şi aveţi nevoie doar de magia voastră. Va tăcea frumos, în momente cerute de suflet din care va construi infinituri frumoase, de neuitat. O vei înţelege. O vei iubi şi mai mult.

Ea poate fi cu uşurinţă cea pe care ai aşteptat-o ani întregi sau cea visată în nopţi de vară. Ea e vara ta.. Ea aminteşte unei mări liniştite pe care ai putea-o admira ani lumină. Ea e titlul cărţii tale, personaj şi muză, dar niciodată autoare. Şi asta, te linişteşte atât de mult! 

Opt

Opt

Infinitul se rupe cel mai repede şi durează cel mai puţin. Mai ales cel pe care ai încercat să-l trăieşti intens, pentru a-ţi aminti cât mai mult din el. Infinitul nu este etern, ci este cuprins în clipe efemere. În paralel, se frâng legături strânse şi înnodate ani, şi ei număraţi, de respiraţii, momente, visuri şi promisiuni. Ele, şi mai repede.

Mi-am ridicat mâinile în aer, în secunda mea de fericire combinată cu un vag gust amar de ultim moment, iar când le-am coborât m-am găsit singură, departe de ei şi de mine, ca în prima zi. 

Ştiam că totul s-a terminat, doar că nu eram pregătită să-mi iau adio. Numărasem prea mult, calculasem ultimele secunde.. Dar de data aceasta, timpul nu-mi era duşman. El curgea liniştit, în râuri depărtate de sufletul meu. L-am înţeles, iar el a făcut-o mereu. Acel tic-tac neîntrerupt, care parcă voia mereu să-mi ia ceva, s-a oprit.

Ştiu că timpul nu s-a oprit în loc, dar simt asta. Aşez totul în partea stângă, încercând să întind un zâmbet până acolo. M-aş vrea aşezată în acelaşi loc, într-un colţ doar al meu alcătuit din tot ceea ce am dăruit cândva oamenilor. Nu mă vreau semn de suflet, mă mulţumesc să fiu amintită rareori, ca simplu om, ca tot ceea ce am fost. Am fost, atât. 

În locuri prăfuite de absenţa paşilor mei, am văzut adevărul, iar realitatea mă izbea încă odată. Nu contează în ce sens. Realitatea e un adevăr dur care nu te întreabă, nu te roagă şi nu-ţi oferă niciodată ceva simplu, de suportat, un adevăr îndulcit.

Un salcâm înnebunea în locul meu. O înjurătură scrijelită era singurul lucru schimbat, în afară de mine. Clipele de atunci îmi păreau îndepărtate, iar cuvintele nerostite îmi stăteau acum în vârful limbii. Le-aş fi rostit, dar nu mai aveam cui. N-am văzut salcâmul atunci şi nici în dăţile următoare când cedam şi învăţasem deja să-mi număr paşii până acolo. Poate trebuia să mă duc cu sufletul vindecat, o cu totul altă persoană. N-am zâmbit nici acum, chiar dacă am plecat de fiecare dată cu ochii în lacrimi. Dar am plecat cu un suflet împăcat de acele momente, vindecat complet de acea dezordine; ca un om care pleacă dintr-un magazin fără să cumpere nimic. 

Totuşi, mi-am întors de câteva ori capul înainte de a pleca. Ca şi cum aş fi vrut să memorez atât de bine infinitatea aceea! O infinitate doar a mea, clădită doar de mine.

Trei doi patru zero

Ne-au numit tineri şi nefericiţi. Nu s-au înşelat. Oare?

O să-mi acord trei mii două sute patruzeci de secunde de.. mine. Trei mii două sute patruzeci de respiraţii şi de momente în care pot fi o singură eu. Şi o să scriu, răstălmăcindu-mi încă odată cuvintele. 

Minus unu, minus patru, minus şapte.. Minus douăzeci, iar soarele nu va putea înveseli trandafirul din sticlă. Dar pe mine? Nu, ploaia are mai mult impact asupra sufletului meu decât nişte raze slăbite, de apus târziu.

O fi prea mult?

Minus o sută cinci.. Am nouăzeci de cuvinte. N-aş putea scrie trei mii două sute patruzeci în timpul alocat. Minus două sute treizeci.. Să mai număr?

Dar cât ar cântări infinitul acesta în toată înfinitatea de secunde care mi se întind înainte?

Minus o mie douăzeci şi cinci. Aş vrea un plus, mi se duc secundele şi parcă nici nu am fost eu. Cu, care Flori am rămas? Minus o mie şaptezeci şi doi. Trei, patru, cinci.. Opt, nouă, zece.. Minus, minus, minus.. 

O sută şaptezeci de cuvinte. Nu simt nimic bine, frumos sau schimbat în asta. Parcă sunt la grădiniţă şi învăţ să număr. De când am  spus şi mi-am spus că nu mai vreau să scriu, scriu atât de aiurea!

Să-mi reamintesc că acesta nu este un jurnal?

Mai am o mie optzeci de secunde, dar nu mai am ce să fac cu ele. Le păstrez, oarecum, poate voi mai vrea cândva să număr. 

 

Nici înapoi, nici înainte..

Două ceşti de cafea murdare, aglomerate, ruinate, o loţiune de corp nedeschisă până acum, nişte cercei fluturi şi două sticle de Coca-Cola, una goală, iar cealaltă, încărcată cu apă în care se stinge un trandafir ofilit, îmi ocupă biroul. Totuşi, nu ştiu care dintre ele este goală. Goliciunea de suflete se măsoară?..

E dezordine. În cameră, în mine, în suflet.. Peste tot. 

Mă întorc. Pe noptieră e un pahar în care domină nişte flori de salcâm. De câte ori am şoptit poezia aceea? De câte ori mă îndrăgosteam de primăvară, sfârşind în a tânji după toamnă? Alte două sticle de Coca-Cola. Pe masă nu-i nimic şi mă întreb oare de ce. La geam mi-am abandonat brăţara preferată şi cardul de credit. Ochelarii mei de soare se holbează la cer. Oare când i-am pus acolo? O cutiuţă goală, oglinjoara şi un parfum sunt trântite pe jos. Nu le-am aruncat. Nu pot să nu mă întreb de ce este atât de, dezordonat totul, de ce nu fac ceva în loc să scriu despre asta.

Dar eu nu mai scriu.. oficial.

Nu vreau să mă uit la mormanul de şerveţele înghesuite în propriul ambalaj. Nu vreau să ştiu nimic de ele. De cât timp stau acolo? Sunt câteva.. Să le număr? Geamul e murdar de ploaie, dar găsesc o linişte în asta. Deşi în interior s-au purtat furtuni mai mari decât afară, nu e niciun semn, nicio dâră, nu este nimic. E o linişte în asta..

Am o iconiţă în cameră. De fapt, e un îngeraş. L-am pus acolo la insistenţele mamei. Nu m-am apropiat niciodată de el, nu l-am şters de praf, nu am vorbit cu el. Are ochii închişi.. Cred că vine de la Craiova, dintr-un magazin de chilipiruri. E un placebo?

Sunt dependentă de cafea şi de Cola. Şi deseori le combin. Mi-e dor de perioada în care îmi pieptănam părul sau îmi parfumam gâtul şi încheieturile pentru a mă calma. Peria e pierdută prin sertare, şi-a pierdut locul din primele rânduri. Părul meu e un dezastru.. mi-am trecut de prea multe ori mâinile prin el. Am studiat psihoanatomia. Pe internet, în câteva minute. Sau ore. Nu mai ştiu, mi-am scos ceasul din cameră. Tresăream la fiecare ticăit. 

Şapte la sută din comunicare este formată din cuvinte. Dar ce scriu eu aici s-ar încadra în cealaltă parte, în cele nouăzeci şi trei de infinituri? 

Poate ar trebui să deschid loţiunea. E cu unt de cacao. Cred că ea e cea mai goală din toată aglomeraţia de obiecte. Pe ea nici măcar nu am deschis-o, în timp ce restul au fost alături de mine, parte din mine.Nu mai ştiu ce melodie ascult sau de câte ori i-am dat replay. Abia acum realizez că e duminică. Ieri a fost ziua mamei. 

Deschid sertare la întâmplare. Cărţi pentru bacalaureat, buletinul şi nişte pastile. Închid. Altul. Poze. Zâmbeam. Copilărie.. Gume, hârtii pe care nu le citesc, căci ştiu ce-am scris, când şi cum.. şi nu-mi place. Alte gume. Dar nimic cu fructe, nimic de copii, nimic atât de moale şi fructat încât să sparg baloane uriaşe, să mi se lipească buzele.. O carte şi-un bilet. Nu le ating, nu le citesc.

E dezordine şi m-am săturat de inventarul acesta. Voiam să mă găsesc altfel în camera aceasta; renunţasem la scris.. Dar sunt singură, e duminică şi încercam să mă deconectez de lume. Să public asta?..

Statui evaporate

Mă retrag. Se apropie prea multe sfârşituri, iar eu nu le pot face faţă, aşa că mai scriu unul. Şi azi îmi lipseşte curajul, şi mâine voi fi la fel de laşă. În fond, într-un an nu am renunţat decât odată, atipic mie. 

Dar sfârşitul acesta nu este infinit, pentru că nimeni nu mă va ţine minte. Nici măcar eu..

M-am minţit. N-am ritm, rimă sau sens. N-am avut nimic, dar am împachetat nimicul meu în tot şi am reuşit să creez păreri diferite şi acum oamenii cred că sunt tristă. Poate că sunt.. Poate că măcar de data asta trebuia să-mi reţin cuvintele. 

Toţi oamenii mint. Oamenii nu au ascuns niciodată adevărul. Oamenii au minţit. Rece şi cu egoism murdar, care m-a făcut să vreau să-mi scot sufletul, să-l curăţ de ei şi de ei.. Nu există minciuni frumoase. Nu există minciună care să placă. E doar adevăr.. şi doare. Nu încerci să acoperi cu parfum o floare moartă, pentru că nu vei reuşi. 

Oamenii nu au nevoie de cuvinte. În momentul acesta vreau să alung pentru totdeauna copilul din mine, doar pentru că m-a făcut să cred că nişte cuvinte îndesate într-un plic vor face oamenii să zâmbească. Am vrut să fac un bine, dar mi-am făcut un rău. 

Pentru asta, nu mă mai întorc.