Opt

Infinitul se rupe cel mai repede şi durează cel mai puţin. Mai ales cel pe care ai încercat să-l trăieşti intens, pentru a-ţi aminti cât mai mult din el. Infinitul nu este etern, ci este cuprins în clipe efemere. În paralel, se frâng legături strânse şi înnodate ani, şi ei număraţi, de respiraţii, momente, visuri şi promisiuni. Ele, şi mai repede.

Mi-am ridicat mâinile în aer, în secunda mea de fericire combinată cu un vag gust amar de ultim moment, iar când le-am coborât m-am găsit singură, departe de ei şi de mine, ca în prima zi. 

Ştiam că totul s-a terminat, doar că nu eram pregătită să-mi iau adio. Numărasem prea mult, calculasem ultimele secunde.. Dar de data aceasta, timpul nu-mi era duşman. El curgea liniştit, în râuri depărtate de sufletul meu. L-am înţeles, iar el a făcut-o mereu. Acel tic-tac neîntrerupt, care parcă voia mereu să-mi ia ceva, s-a oprit.

Ştiu că timpul nu s-a oprit în loc, dar simt asta. Aşez totul în partea stângă, încercând să întind un zâmbet până acolo. M-aş vrea aşezată în acelaşi loc, într-un colţ doar al meu alcătuit din tot ceea ce am dăruit cândva oamenilor. Nu mă vreau semn de suflet, mă mulţumesc să fiu amintită rareori, ca simplu om, ca tot ceea ce am fost. Am fost, atât. 

În locuri prăfuite de absenţa paşilor mei, am văzut adevărul, iar realitatea mă izbea încă odată. Nu contează în ce sens. Realitatea e un adevăr dur care nu te întreabă, nu te roagă şi nu-ţi oferă niciodată ceva simplu, de suportat, un adevăr îndulcit.

Un salcâm înnebunea în locul meu. O înjurătură scrijelită era singurul lucru schimbat, în afară de mine. Clipele de atunci îmi păreau îndepărtate, iar cuvintele nerostite îmi stăteau acum în vârful limbii. Le-aş fi rostit, dar nu mai aveam cui. N-am văzut salcâmul atunci şi nici în dăţile următoare când cedam şi învăţasem deja să-mi număr paşii până acolo. Poate trebuia să mă duc cu sufletul vindecat, o cu totul altă persoană. N-am zâmbit nici acum, chiar dacă am plecat de fiecare dată cu ochii în lacrimi. Dar am plecat cu un suflet împăcat de acele momente, vindecat complet de acea dezordine; ca un om care pleacă dintr-un magazin fără să cumpere nimic. 

Totuşi, mi-am întors de câteva ori capul înainte de a pleca. Ca şi cum aş fi vrut să memorez atât de bine infinitatea aceea! O infinitate doar a mea, clădită doar de mine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s