Da, mamă!

Da, mamă!

Sunt în acelaşi loc unde m-ai lăsat, aşteptându-te cuminte, dar nu cred că mai sunt la fel. Mă gândesc în continuu la mine, la tine, la noi, încercând să te înţeleg. Voit sau nu, îmi explici destul de bine că trebuie să mă îndepărtez pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt sau pentru a vedea cine mă urmeză. De aproape, nu sunt frumoasă.

Şi mai sunt şi complicată şi de neînţeles. Şi.. mamă, te-am minţit! Mult.. ieri şi luni , şi duminică şi în alţi ani, în alte  zile care încep cu litera „m”. Da, mamă, scriu, iar săptămâna trecută mi-am îndulcit răspunsul. Dar amarul real de care te îndoieşti, îndulceşte părţi din suflet. Aş fi vrut să fii mândră de mine, de o viaţă şi de o muncă înghesuită într-un singur an. Poate ultimul.. Primul şi ultimul.

Aş fi vrut să citeşti totul cu un calm nemărginit şi zâmbet de fericire. Să citeşti fără să te sperii. Ţi-am promis că voi scrie cu raze de soare în sufletele oamenilor. Ar trebui să verifici dacă m-am ţinut de promisiune, dacă al tău copil cu ochi mari va putea scrie cândva o carte.

Mamă, am plâns! Ieri şi azi, în ore timpurii ale dimineţii, în zile ploioase şi însorite, vara, dar mai ales toamna; de când am venit pe lume, apoi în anii de julituri , iar acum, târziu, în anii.. de oameni. 

Umbra mea e mai mult decât mine. Spune-mi, mamă, sunt atât de complicată încât nimeni nu mă va înţelege? Aş vrea să te întreb asta în timp ce mâinile îţi umblă în părul meu, dar nu vreau să dărâm cumva relaţia noastră. Zidurile acestea nu le-aş putea reconstrui.

Nu m-ai minţit când m-ai numit frumoasă, nu? Şi mamă, sunt o învingătoare? 

Simpli visători

Acum suntem cei mai buni părinţi pentru copiii noştri, iar fiecare zi poartă pecetea unei noi promisiuni pentru un copil nenăscut. Trebuie să ne deschidem ochii, căci întâi de toate noi încă suntem copii. E vreme de jucat prin viaţă, cât încă mai putem. Vor veni şi timpurile acelea. Şi atunci ne vom gândi şi la ochii copiilor noştri; i-am educat acum în gând, le-am promis prea multe.

Mie mi-au îmbătrânit părinţii când înălţam visuri prin suflet. Pe cerul copilăriei mele mă plimb şi acum, copil mare, râzând zgomotos. Dar cerul albastru cunoaşte şi norii de furtună, iar eu îmi aduc părinţii acolo din ce în ce mai rar. Fără să vreau, m-am gândit de prea mult ori la mine copil, la copiii mei, la locurile mele de suflet şi din suflet, excluzând oamenii care m-au iubit şi mă iubesc necondiţionat. 

Nu aş defini totul ca o greşeală ce trebuie îndreptată, ci doar ca timp pierdut, irecuperabil. Regrete nu se mai află pe nicăieri, pe niciun drum de-al meu. Iar asta nu este o greşeală, indiferent de ceea ce se înţelege din rândurile mele.

Dar nu mai ştiu să scriu astfel încât oamenii să înţeleagă. 

Şi mi-au îmbătrânit părinţii… Aş trişa câteodată şi aş întoarce clepisdra, aş întoarce momente şi ani. Să fie ei tineri, nu eu copil. Azi nu vreau să mă întorc la copilărie. Ochii nu-mi sunt trişti că mă maturizez pe zi ce trece şi că las oameni dragi, tovarăşi de joacă în urmă. 

Ei nu s-ar vrea copii, m-ar vrea pe mine fericită. Şi sunt! 

Să vii ca o părere

Multe stări şi mulţi oameni m-au oprit din drumurile mele. Poate nu mergeam nicăieri, poate îmi purtam paşii în locuri greşite.. Nu m-au luat însă pe drumul lor, nu mi-au spus care este calea cea bună. M-au lăsat la răscruce de drumuri.

Nu mă doare, căci ştiu că nu există drumuri greşite. Şi nici oameni greşiţi. Sunt doar suflete rătăcite, chinuite de teamă, dor şi alte stări efemere.  Eu mi-am creat porturi şi camere în suflet, dar alţii au lăsat totul pustiu, fără mare şi fără cer. Au lăsat pustiu un bun care le aparţine şi au pustiit altele care nu le-au fost puse niciodată în palme. 

Totul a fost umplut de timp. S-a întors clepsidra şi nu este de partea nimănui. Sunt doar două jumătăţi. Minus eu..

Oameni trecuţi rămân în trecut, acolo unde singuri s-au aşezat. Eu nu-i mai conjug. Greşelile nu se iartă şi nu se repară. 

O carte pe care am primit-o de la un om pe care nu am ajuns să-l cunosc îmi dă titlul articolului. Multe cuvinte şi fapte aş rescrie din ea, căci prea multe sunt nedrepte. Dar cine sunt eu să fac asta? Poate părerea mea este greşită, iar toţi care au citit-o au urmat un exemplu. Dar care? Greşelile nu se iartă. În cazul acesta, nici nu s-au reparat.

 

14:12.58

Când m-am apucat să scriu pe blog, credeam că cea mai mare provocare va fi să scriu câte ceva măcar o dată pe lună. Dar aceasta era partea uşoară şi.. frumoasă. Trebuia însă să scriu câte ceva despre mine. Cine sunt..

Şi cred că acesta este testul nostru. Poate nu suntem pregătiţi cu adevărat. Poate am visat prea mult cu ochii deschişi sau poate ne-am săturat de singurătate. Poate că trebuie să ne înfruntăm cu noi înainte de a pune poveşti sub priviri străine. E greu să scrii şi o spune un copil pe jumătate scriitor.

Voiam să mă descriu în articolul acesta, să-l public în câteva cuvinte , să le explic oamenilor cum sunt. Dar apoi am realizat că eu vreau să fiu cunoscută cu adevărat de un om căruia să-i pese extrem de mult, un suflet care să conteze enorm pentru sufletul meu. Iar el, în disperarea sa de a cunoaşte fiecare colţ şi semn de suflet, să caute oriunde. Să mă caute în articolul acesta de vară, de iunie care promite multe. 

Atunci aş şti că este special, mai mult şi mai sus decât mulţi. Căci oamenii pentru care am scris nu m-au citit, deşi erau personaje principale. Iar cuvintele mele au rămas acolo, ca şi când aş fi scris unor fantome care nu fac parte din viaţa mea şi nu cunosc toate florile din mine.

Aceasta este o parte tristă. Şi eu sunt tristă. Total diferit de alte zile şi momente, a mărturisi că sunt tristă, cu voce tare şi cu bună ştiinţă, mă face fericită. Poate că ştiu cine sunt şi o să editez pagina. Poate am trecut testul. Starea aceasta am trăit-o duminica. De fapt, ieri a fost luni, iar eu m-am minţit din nou. 

 

Sunt o înv

Sunt o înv

Secundele trec mult prea rapid, azi fiindu-mi imposibil să le întregesc într-un infinit. Mi se par enervant de scurte, un interval minuscul într-un univers uriaş. O clipă infimă în care nu pot clipi şi inspira simultan. Azi plouă, iar sufletul mi-este împărţit în jumătăţi. 

Prin suita de secunde consumate, trecute în cealaltă jumătate a clepsidrei, mă surprind abandonând planuri iniţiale, lipită de geam, sorbind dintr-o cafea mult prea fiebinte. Nu pot să nu simt o duminică tăcută şi o Flori fără flori. Dar o jumătate adunată cu o altă jumătate nu alcătuieşte un întreg, ci două jumătăţi. 

Pe ele nu le desparte nimic. Fără egal tăiat, fără linii, fără puncte.. Ele sunt simple jumătăţi pierdute, incapabile să se unească. Le suprimă visul motivul părăsirii, nostalgia resimţită la un nivel înaintat, efemeritatea clipei când se numeau şi erau întregi. 

Ochii mi se plimbă fugitiv pe obiectele din încăpere. Îmi amintesc involuntar de un inventar amănunţit, parcă scris cu atâta timp în urmă. Sunt înconjurată de obiecte triste, jumătăţi ale altor jumătăţi. Abandonez impulsul de a continua, căci până aici este doar o jumătate. 

Deşi voiam să continui ieri, primul azi, sufletul mi-era în genunchi, iar eu am făcut o promisiune. Aşa că jumătatea articolului meu este alcătuită din trei jumătăţi, fiecare contribuind cu gânduri, stări şi emoţii. 

În al doilea azi, amân pe un prim mâine.