Odă nebuniei

Odă nebuniei

Sunt doar o fată nebună care vrea şi nu vrea să se stranguleze cu o tăcere veche, o adolescentă viciată care se teme mai mult de viaţă decât de moarte. Nebunia mea e suicid pentru suflete, mai ales pentru al meu care a murit de atâtea ori încât mă întreb dacă mai am ceva în interior. 

O inimă ocupa locul stâng. Se legăna cu emoţii şi căldură. Am îngheţat-o aproape de tot într-o singură lună în care am ridicat ziduri groase de tăceri, lacrimi reci şi multă, multă tristeţe. Da, sunt tristă, ruptă în bucăţi ale altor jumătăţi de bucăţi. Totuşi, nu pot fi mai tristă decât mama care a fost mai puţin soţie azi. 

Sunt doar o fată nebună şi proastă. Acum nu ştiu dacă sunt mai mult nebună sau mai puţin proastă sau invers. Ştiu că eu nu ştiu nimic. N-am ştiut să pierd, n-am ştiut să câştig. N-am ştiut cât să râd şi cât să plâng. N-am ştiut când şi cât să vorbesc sau.. să tac. N-am ştiut niciodată cum să scriu şi cum să mă opresc.

N-am ştiut să deosebesc visele de visuri. Eu n-am ştiut că le visam pe cele greşite. N-am ştiut să fiu floare; un trandafir, un bujor, un crin drept sau o frunză de alun care să mângâie un suflet. N-am ştiut să-mi fiu floare pe propriul mormânt.

Trăiesc şi mor odată cu toamna, port doar pijamale şi mă ascund sub pătură. Mă doare uneori genunchiul stâng şi zâmbesc ca o nebună, căci realizez că e pe partea cu inima. Apoi plâng, pentru că-mi dau seama că nu mai este la fel.

Anunțuri

Abandon

Mă întreb serios de ce mai scriu şi pentru cine scriu. Nu ştiu cum se face, nu ştiu cum de sunt prinsă într-un cerc îngust şi cum ajung mereu în acelaşi punct. Mă doare sufletul ştiind că un copil normal, la anii mei, nu ar face asta, mai ales copilul pe care mama şi-l doreşte. 

Iartă-mă, mamă, că nu sunt copilul pe care ţi l-ai dorit şi că am dat cu visurile tale de pământ. Iartă-mă pentru ce am fost şi pentru tot ceea ce nu am putut să fiu. Sper că dacă mă vei ierta tu prima, voi reuşi să mă iert şi eu, căci azi m-am simţit mai puţin copil; copilul tău. 

Joi am plâns în baie. Ploua atât de frumos, după atâta amar de vreme, după atâta dor strangulat în cuvinte care s-au pierdut în neant, încât mi-am imaginat că e toamnă. Ploaia se amesteca frumos cu un iz de cocos pe care l-am iubit pentru prima dată. Ea l-a luat alături, l-a îmbrăţişat puternic şi a creat un moment de neuitat pe care mi l-am închis în suflet, într-o cutiuţă pe care nu am scris nimic. 

Dar acum e prea departe, iar mie nu-mi mai place cocosul. Din nou. Şi de aceea sunt aici, singură şi tristă, într-o sâmbătă pe care am urmărit-o pe calendar. Iartă-mă şi pentru asta. 

Va veni ziua când păşi în afara cercului, minunata zi când voi reuşi să mă desprind de toate fantomele trecutului şi să trăiesc ca un copil normal. Poate într-o zi voi fi copilul pe care mama şi l-a dorit. Într-o bună zi, mama va spune că sunt o învingătoare. Ea va fi mândră de mine, iar eu o voi crede. Până atunci, îi cer să mă ierte, ea nu a vrut niciodată un copil de hârtie. 

 

Vicii

Sunt săracă în oameni şi-n amintiri. Am uitat cum sună un „Hei” sau cum se simte o îmbrăţişare. Habar nu am ce zi este, iar a şti data mi se pare ceva.. de neatins. Mă pierd în propoziţii simple, scurte, ocolind esenţa. Totuşi, nu este totul pentru aparenţă..

E prea multă linişte. Pretutindeni. Nimeni nu mai vrea să mai vorbească cu mine, cu atât mai puţin să-şi dorească să petreacă cu mine seri şi zile de august. Dar cu cine ar ieşi oare? Cu fata care zâmbeşte arogant şi fals sau cu fetiţa speriată care aleargă pe blog de fiecare dată când se simte copleşită de situaţie?

Mă simt străină în casa pe care o numeam cu drag „acasă.” Mirosul de pâine caldă a fost înlocuit cu fum de neîncredere şi neînţelegere. S-a aşezat praful între sufletele noastre şi pe gresia din hol,colţul stâng, lângă încălţămintea mea; pe cuptor, pe verigheta tatei, pe toate promisiunile mele. Vinovată sunt doar eu.

Am privit dezamăgirea în ochi şi-am ieşit învinsă. Sunt o învingătoare pe tărâmul visurilor, dar pe solul tare al realităţii sunt o fetiţă învinsă.  

 

 

 

Infinit de nisip

Infinit de nisip

Dincolo de tot ceea ce s-a spus şi trăit, dincolo de sentimente şi de minciuni, dincolo de zâmbete şi de lacrimi, de tot ceea ce nu a fost trăit sau simţit nicicând, rămâne băiatul cu geacă albastră şi fata cu, cămaşă roşie. Unul dintre ei nu-şi va aminti de existenţa lor, de toate momentele petrecute împreună, de cincisprezece octombrie şi de perechea de ochi banali, prea comuni.

Însă celălalt îşi va aminti pentru doi, cât doi.

Cuvintele aşteaptă cuminţi, fără a şti că nu vor mai fi rostite vreodată. Ochii nu mai caută albastru. Inima nu mai bate pentru şase litere unite într-un nume ce nu va mai fi rostit cu voce tare. Şase plus cinci este egal cu zero. Zero bătăi de inimă, zero priviri, zero fluturi. 

Timpul şi-a îndeplinit cu succes misiunea. A trecut încet şi rapid, poate uneori dureros de încet şi surprinzător de rapid. Doar el a estompat răni de suflet, nelăsând loc de semne.Timpul a transformat totul în nisip. 

Din roşu şi albastru s-a creat un infinit galben, invizibil, ca un soare pe cerul de stele. Timpul a făcut ca două culori să traverseze strada în direcţii opuse, pe treisprezece linii albe, fără a se uita unul la celălalt, fără a întoarce capul.  Aceşti ochi nu s-au mai căutat, nu s-au mai  privit pe furiş, nu s-au mai găsit. 

S-au uitat.