Inimă de hârtie 

Cafeaua-mi plânge la geam. Deasupra ei rostesc poeme fără sens și-mi fredonez cu dor melodia. Se duse şi toamna asta.. 

Ma aşez la umbra singurătăţii tale şi plang. Ceva s-a rupt în mine azi când n-am mai văzut covorul de frunze moarte. Ţipătul meu a fost înghiţit de fulgii răi de nea, care-au venit prea repede. Eu eram în octombrie al meu..  

Copil naiv am crezut că va altfel. Chiar dacă visurile mele au dat cu sufletul meu de pământ, chiar dacă eram pustiită. Dar măcar era toamnă şi-mi găseam linişte în sufletul ei, în şoaptele copacilor. Dar din nou realitatea mă învinge.. 

N-am apucat să scriu despre noi, iar acum nu sunt sigură că povestea mea şi a ta mai există. Mama mi-a tăiat o aripă şi nu mai am visul zborului şi al stelelor. 

Fiecare noiembrie are pentru mine câte un deja-vu bolnav care mă ucide încetişor. Atâta boală în mine, în oase, în inima de hârtie! Noiembrie nu e despre noi. E despre boală şi viaţă dură. Despre toamna care pleacă arogantă, cu tot sufletul meu; de data asta a luat tot.

Şi n-a mai rămas nimic din mine. Nu sunt stea, dar m-am stins într-o nu ştiu care zi din noiembrie. 

Adio, atât mai am de zis. Din iad nu mai ies şi anul meu s-a terminat aici. 

Ia-mă,toamnă.. 

Nu ştiu ora, ziua, luna.. Anul îl ştiu, dar cu ce mă ajută? Zac în iadul meu gol şi mă întreb cât de frumos e-n Rai. Uitată, pierdută şi pustiită.. Iadul meu e greu şi rece. Şi arde. Frigul de aici arde, iar întunericul e lumina. N-am pereţi, n-am tavan. N-am cer. 

M-am uitat în jur. Şi atunci am realizat cât sunt de goală. Am văzut puşti de paisprezece ani stând fericiţi pe bancă, în faţă la Carol, ţinându-se strâns de mână, unindu-și zâmbetele în săruturi. M-a durut să-i văd fericiţi, dar cel mai tare m-a durut faptul că eu nu m-am regăsit acolo, că eu am amintiri dureroase cu o bancă. 

Am realizat că sunt netrăită şi am simţit cum inima-mi ceda. Chiar acolo, în faţă la Carol. Eram singura nebună care se holba la porţile deschise ale liceului; copilul mare care a plecat cu inima sângerând din locul fericirii absolute. Fericirea lor.. 

 Acasă mi-e locul cel mai străin. Acolo plâng cel mai des şi las câte o bucată din suflet. In camera cu pereţi roz nu mai e nicio floare, nicio fată de hârtie; nu se mai scrie nimic. Pereţii tac, iar tot ce au auzit până acum rămâne uitat în timp. 

Timpul m-a înfrânt. Încă odată. 

P.S: O să plângi. 

Drag copil, 

Nu te împotrivi timpului, căci vei pierde. Nu te lupţi doar cu el; ai multe bătălii, atât de multe încât te poţi considera soldat. Fără arme, pe frontul realităţii. Te lupţi cu viaţa.. 
O să înveţi multe. Tabla înmulţirii şi istoria românilor, gramatica si geografia fizică, iubirea pentru părinţi şi pentru băiatul acela de la A, cu nume şi aspect venite parcă din altă lume. Lumea ta.. 

Geometria pare tot mai grea şi viaţa foarte uşoară. E vremea în care oamenii mari sunt aiuriţi, căci tu deţii fericirea, iar ei o caută prin toate unghiurile. Totuşi, îţi doreşti să creşti.. Dar te grăbeşti. Clişeic si deloc eroic, pici într-o capcană uriaşă din care nu mai poţi ieşi. Eşti pe teren minat, soldatule.. 

Şi abia apoi îţi dai seama.. 

Părinţii mint, iar băiatul de la A nu o place pe fata de la B. Nu, nici măcar nu o observă. Prietenii nu-ţi mai sunt prieteni, deşi v-aţi numit fraţi şi aţi scris numele voastre pe asfalt, cu creta albastră. Toate florile se ofilesc, inclusiv tu, copil cu nume de floare. Morţii nu se duc în ceruri şi Moş Craciun nu există. 

Ultima poezie învăţată se pierde în fumul înţepător al primei ţigări fumate. Ultima temă şi notă de zece rămâne uitată in carnet, acum notele mici şi absenţele ocupă catalogul. Şi vor veni părinţii la şedinţă şi vei avea certuri în maşină şi vei fi atât de rebel încât vei crede că nimeni nu te poate opri, că tu te împotriveşti şi vieţii, şi timpului.. 

A doua greşeală.. 

O sa uiţi. De certuri, de reguli, de uniforma călcată şi de leul pe care-l primeai zilnic, de ciocolata ȋn ambalaj roşu.. De băiatul de la A. 

Apoi cazi. Brusc. Rapid. Dureros. Cazi şi nu te mai ridici. Rămâi prieten cu tine şi încerci să faci ceva, sa fii cineva. Şi o să visezi muult, cu patos şi forţă sufletească. După, vei râde de tine. Căci visurile nu se împlinesc. Căci ai fost prost. 

O să înţelegi totul şi o să ştii care e blestemul. Îţi vei face loc in alte lumi, o sa rămâi fără stele şi fără forţă sufletească. O să fii pustiu şi o să te reapuci de poezii. 

Soldatule, eşti un prost. Şi ai pierdut. 

Cu regret,

Tu.

.


 

                                                                




Oare doare? 

Inima-mi cere să-mi amintesc. Dar nu o ascult. Puţine sunt momentele când este ascultată, când bătăile ei au alte scopuri. Cu sufletul mă sfatuiesc în colţul meu din baie. E frig și miroase a cocos. E toamnă şi eu sunt tot aici. E dimineaţă, iar eu sparg nuci cu o sticlă de şampanie. Cine sunt eu? 

E târziu. Timpul şi-a reluat ticăitul, iar teama de el s-a reinstalat în sufletul meu. Şampania din mâna stângă e mai vie decât mine. Are stele îmbuteliate.. Atât de multe! Aproape le simt pe limbă, croindu-şi o cale lentă către suflet. Şi-n amintirea aceasta sunt fericită în felul meu nebun şi neînţeles, până-mi dau seama că-mi amintesc involuntar momente şi oameni. Si fluturi.. 

Am plâns. Căci nu am avut stele şi oamenii m-au uitat. Copilul a fost uitat.. Şi de ei, dar mai ales de mine. 

De-aş fi stea, m-aş stinge. De-aş fi fluture, m-aş risipi în vânt precum cenuşa. De-aş fi normală, aş plânge.. 

Sunt nebună și nu mai am lacrimi. Şi mi-e sete. Mă tem că suspinul meu e auzit de toţi şi tristeţea mi se va lipi din nou de chip. Eu rolul mi-l joc bine. 

Mama mi-a zis să merg dreaptă pe stradă. Dar nu mi-a dat o mână de stele. Mamă.. 

Greşelile le culeg încet, cojile de nucă îmi amintesc de toamnă și le aranjez grăbit, cu mâini tremurânde şi reci. Pereţii îşi bat joc de mine. Proiectează tot ceea ce vreau să uit, momente scurte pe care vreau să le retrăiesc la nesfârşit şi infinituri încărcate de dor nebun. Îmi zâmbesc anii pe pereţi. Îi văd printre lacrimi și-i plâng încetişor. Şi ştiu de ce nu sunt stea. 

Căci sunt frunză de toamnă rece şi mi-am pierdut copacul. 






N-o să fie.. 

N-am găsit nicio stea şi nici nu mi-am întregit uiversul. Toamna mă uită şi mă întreb, oarecum timidă, dacă m-a ţinut minte cândva, dacă am fost vreodată semn de suflet, așa cum e ea pentru mine.. în fiecare anotimp. Mă întreb și o întreb unde-mi sunt stelele, zâmbetul, sufletul.. Şi înainte sǎ-mi răspundă, pleacă, iar eu rămân cu şi mai multe incertitudini, cu mai puţin timp și fără nicio speranţă, fără promisiunea că va fi bine. Cartea mea e cel mai departe vis, dar mă gândesc zilnic la el; un paradox bolnav în care nu-mi cunosc rolul. Și sunt prinsă iar într-un cerc bolnav, parte dintr-o floare bolnavă, întregind o pustiitate infinită.  Iar eu, captivă în lumea asta bolnavă, nu mai sunt eu şi nu reuşesc să mă recunosc, să mă iubesc.. Ce să fac cu nişte cuvinte pe care le repet şi le plâng la nesfârşit? Gara mea e pustie, sufletul meu e pustiu, visurile mele nu mai sunt, eu nu mai sunt.. Nici toamnă n-o să mai fie. Și-n haosul acesta mă caut. Am încercat să fiu normală, pentru mama, pentru mine, dar nu am reuşit şi asta a durut mai tare. Şi mai tare.. Din nou. N-o să scriu, n-o să fiu.