Ia-mă,toamnă..

Nu ştiu ora, ziua, luna.. Anul îl ştiu, dar cu ce mă ajută? Zac în iadul meu gol şi mă întreb cât de frumos e-n Rai. Uitată, pierdută şi pustiită.. Iadul meu e greu şi rece. Şi arde. Frigul de aici arde, iar întunericul e lumina. N-am pereţi, n-am tavan. N-am cer. 

M-am uitat în jur. Şi atunci am realizat cât sunt de goală. Am văzut puşti de paisprezece ani stând fericiţi pe bancă, în faţă la Carol, ţinându-se strâns de mână, unindu-și zâmbetele în săruturi. M-a durut să-i văd fericiţi, dar cel mai tare m-a durut faptul că eu nu m-am regăsit acolo, că eu am amintiri dureroase cu o bancă. 

Am realizat că sunt netrăită şi am simţit cum inima-mi ceda. Chiar acolo, în faţă la Carol. Eram singura nebună care se holba la porţile deschise ale liceului; copilul mare care a plecat cu inima sângerând din locul fericirii absolute. Fericirea lor.. 

 Acasă mi-e locul cel mai străin. Acolo plâng cel mai des şi las câte o bucată din suflet. In camera cu pereţi roz nu mai e nicio floare, nicio fată de hârtie; nu se mai scrie nimic. Pereţii tac, iar tot ce au auzit până acum rămâne uitat în timp. 

Timpul m-a înfrânt. Încă odată.