Doi

Ce ai, inimă, de nu mai ştii să baţi cum trebuie, cum te-am învăţat cândva? Ai uitat şi tu, se pare, iar acum eşti cel mai puţin utilă. Ce a mai rămas din mine?.. 

Pe tine, inimă, te îngheţ, iar eu mă eliberez de toate sentimentele şi devin, nu cea mai puternică floare, cum am tot încercat în zadar, ci cea mai puternică variantă a unui om slab care a murit de prea multe ori. 

De mă uit în urmă, îmi vine doar să ţip şi să plâng. Şi voi ţipa şi voi plânge, dar nimic nu-mi stă-n cale. Nu mă duc spre fericire, mă duc spre o nebunie mai bolnavă decât aceasta şi nici măcar chipul mamei nu-mi încurcă drumul. 

În mine urlă ani netrăiți şi visuri distruse. E genul acela de ţipăt care nu dispare sau nu-şi pierde din intensitate dacă-mi acopăr urechile cu palmele, ci se amplifică, iar cu fiecare bătaie de inimă, simt moartea mai aproape. 

Dar nu de moarte mă tem şi aş fi vrut să-ţi spun şi ţie asta, să mă vezi aşa cum sunt şi să-mi îmbrăţişezi sufletul. Indiferenţa ta m-a adus la limită, însă mi-am promis să nu scriu despre tine. Căci tu nici nu ştii că eu scriu.. 

Aş vrea să dau vina pe tine, mamă, iar o perioadă te-am învinovăţit de visul acesta sfarâmat, de aripile mele rupte şi de sufletul mort. Dar nici tu, nici el, nici ceilalti nu m-au adus în starea asta. Aşa-mi zic mereu, dar nu ştiu şi nu-mi pasă dacă mă mint. Aşa, şi? 

Ceaiul mă întristează şi oricât de mult aş vrea, nu-i pot reda gustul amar şi unic pe care-l are cafeaua. Şi-mi aminteşte de ceva ce vreau să uit, să şterg definitiv din suflet. Ceaiul mă face să nu ştiu ce am. 

Zilele trecute s-au împlinit doi ani de când am blogul. Așa, și?

O iarnă de singurătate 

O iarnă de singurătate 

Pe sunetul domol al propriilor bătăi de inimă însingurată privesc în oglindă ca să-mi văd ochii lipsiţi de tine. E o linişte infernală, demnă de iadul ce-mi sugrumă inima. Durerea fiecărei zile devine usturătoare, amintindu-mi de sufletul mort şi de proastele decizii pe care le-am luat. 

Am rămas fără lacrimi. Din nou.. Lipsa de mine provoacă dureri crunte şi nebănuite, înghesuite într-un trup slăbit şi gol. Pentru prima dată durerea psihică a devenit fizică, cu reale consecinţe şi suferinţe trupeşti. Totuşi, vreau o pastilă nouă, magică, una care să-mi readucă sufletul la viaţă şi să dea timpul înapoi cu patru, cinci luni. Să nu te fi întâlnit.. 

Resimt o oboseală dureroasă, încărcată de vise ciudate şi realizez că mi-e dor de insomnii. Orice pare mai bun decât coşmarurile violente care mă bântuie de anul trecut. Ce paradox bolnav! 

Doliul etern răvăşeşte iadul complet, dar nu-mi mai pasă. Am pierdut şi acesta e premiul meu. E realitatea lumii bolnave care ne îngroapă încă de când ne-am născut, e ea, duritatea infinită care dă cu visurile noastre de pământ. După, cu noi.. 


Stele căzătoare

Stele căzătoare

Ş-am înţeles că şi iarna este despre singurătate. Tot infinitul acesta alb este o farsă, un nemărginit ţinut care ţine să-ţi amintească de singurătatea la care-ai fost condamnat. Tu eşti doar un pion, iar de data asta toată tabla de şah este albă. N-ai cum să câştigi. 

Mă uit după ziua de ieri, dar e departe. Nu ştiu cum se mai joacă timpul. Că ieri am fost veselă şi m-am simţit din nou copil fără griji. Copil fericit cu visuri calde.. 

Dar s-a terminat prea repede, iar pe aceasta am trăit-o în genunchi. N-a rămas nimic din ea, din noi. De parcă atunci când am păşit din camera caldă, toată starea de bine s-a împiedicat de prag şi nu a căzut pe partea mea. 

Voi şti că-n spatele uşii albe de la etajul unu am reuşit sa fiu fericită, chiar dacă iadul e în doliu. Chiar dacă eu sunt în doliu ș-am căzut din cerul fals pe care lipisem stele de hârtie. 

Albul exterior îmi aminteşte de negrul etern pe care-l port în mine, de toate florile distruse și de sufletul mort. N-am să fac nimic. N-o să fiu nimic. 

Vogue

Mie frig, iar tu nu eşti aici. Nu mai eşti.. Dorul îl târăsc prin iad, înnodat cu panglica roşie. Ţip. Ţip şi-mi rănesc gâtul şi mă dor plămânii. Nu respir fără tine, floare. Te rog.. 

Te chem, mamă, dar nu auzi; nici tu nu-mi auzi ţipetele. Vino, ia panglica şi împletește-mi părul la spate. Vino.. Vino acum, că toţi au plecat.

La colţ de iad am înnodat o panglică neagră. Iadul e-n doliu. Nici măcar vantul n-o clinteşte de acolo. Stele nu-s, iar tu nu mai vii. Tu, suflete.. Muriși în mine şi mă lăsași fără nimic. 

Trădare. 

N-am să te îngrop, oricum nu te duci în Rai. N-am să te plimb prin biserici, înghesuit între patru scânduri. Tu stai în iad, între patru pereţi. Tu putrezești în trupul pe care l-ai trădat. 

Singurătatea îmi îngheaţă inima, care nu a ştiut niciodată cum să bată. În camera cu pereţi roz sunt spânzurate tablourile copilăriei mele. Dar azi nu-mi mai e dor de copilărie; anii agăţaţi pe, pereţi nu mă rănesc, nu-mi iau nimic. Mă lupt cu dor de tine și de mine.