Ruine

În goana mea nebună după vise şi fluturi am lăsat realitatea în urmă ș-am pierdut. Şi-mi era sufletul în genunchi şi eu scriam poeme cu un singur cuvânt. Şi eu, şi mai singură.. 

M-am căutat în fiecare om care-a trecut de două ori pragul uşii şi-n fiecare lacrimă scrisă pentru ei. M-am căutat în toate melodiile de atunci, dar nu m-am găsit. Şi-mi repet la nesfârşit înfrângerea, dar n-am lacrimi s-o plâng, n-am cuvinte s-o scriu, nu mai am cum să înving. 

Am greşit prosteşte, iar acum sunt la capătul puterilor. Departe sunt de a putea fi salvată sau de a mă putea vindeca singură. În fond, sunt mai puţin decât o umbră pe perete. Vina-mi aparţine şi mă condamn la o nefericire şi mai mare, căci am crezut prosteşte că legăturile sunt indestructible, că ei nu vor pleca, că el nu mă va uita şi nu va pleca atât de liniştit, că sunt ceva pentru ei. O floare, un fluture, un om, un copil c-un zâmbet sincer. 

Plecarea e scrisă în legile omeneşti? Ca şi uitarea, ar trebui pedepsite grav, condamnate la aceaşi nefericire şi pustietate la care au condamnat. Altfel, nu-i corect. Uite, eu nu mai merg dreaptă pe stradă şi târăsc după mine un suflet mort. Mă târăsc în iadul construit de mine, cu panglici negre la colţuri şi mă chinuiesc să-mi înghet inima. Să nu mai simt.. 

Şi-a rămas din mine doar negru şi tristeţe infinită, doar fata aceea proastă care-a riscat totul intr-un alt octombrie pe care avea să-l plângă mai târziu. Istoria se repetă, iar eu înnebunesc şi mai tare la gândul acesta. Universul mi-e gol şi întunecat, lipsit de orice urmă de stele, doar o pânză neagră ce se destramă odată cu trecerea timpului. Da, se destramă tocmai când trebuie să se unească într-o mare de stele şi de lumină. Se destramă şi se rupe precum firul vieţii mele.

Ai plecat şi m-ai lăsat ruină, nu om. 

Pustiită şi cu inima strangulată-ntr-un dor nebun, m-am aşezat în umbra paşilor tăi ş-am încălcat fiecare promisiune făcută mie şi, implicit, mamei mele. Boala s-a instalat în mine cu fiecare pas pe care l-ai făcut cu scopul de a te rupe de mine, boala ai adus-o tu, iar eu am rămas aceaşi fată proastă care scrie de-o despărţire pe-un blog care nici măcar nu e de hârtie. 


Anunțuri

Amalgam de roz

Mă aşez la umbra singurătăţii mele şi plâng. Poate azi e despre mine şi atât, c-am obosit să fiu doar cine vor ei să fiu. Departe mi-e toamna şi mă doare un suflet mort. Cam asta se poate spune despre mine. Aah!

Departe mi-s stelele şi iadul de Rai! Şi ştiu. Pur şi simplu ştiu că o să fie iarnă până la toamnă, care ţine atât de puţin şi nu e deloc corect. Frigul mi-a intrat deja în oase şi-mi suflă fiori de gheaţă peste inimă. Şi cumva, în toată boala aceasta care zace în mine, ştiu că va fi mai rău, că iadul nu va ieşi din doliu, ci se va afunda din ce în ce mai mult. Parcă-mi privesc viitoarea distrugere în ochi şi mă abţin să nu clipesc. Să nu pierd..  Ah, dar am pierdut de prea mult timp şi-mi vând singură cuvinte mincinoase, menite să îndulcească sufletul. 

Ah, dar sufletul meu a murit. 

Sunt învinsă de timp şi ar trebui să tac, să mă ghemuiesc într-un colţ oarecare şi doar să tac. Fiecare cuvânt sapă şanţuri în univers sau în ce a mai rămas din el, făcându-l din ce în ce mai întunecat. Şi-mi amintesc involuntar de zielele când el, universul, era bogat în stele şi strălucea. Şi când el, adică tu, m-a îngropat într-o indiferenţă care mi-a zguduit universul. După, ai plecat.. 

Lumina s-a stins din nou şi universul e mai gol decât oricând. 

Mă gândeam la toată boala asta care zace în mine şi la regulile lumii murdare în care am fost obligată să cresc. Nedreptate peste grămezi de nedreptate şi mă ghemuiesc la colţuri, căci e mai mult decât mine. Mi-e dor de România mea, dulce şi suavă, a mea şi doar a mea. Când o iubeam şi nu mă durea.. Când oamenii erau români şi asta era aşa de bine! 

Tineri și nefericiţi ne tărâm prin timp. Tânără şi nefericită ma târăsc prin iad şi nici măcar mama nu mă vede. Aveam eu nişte stele, mamă.. Tu mi le-ai dat cândva şi mi le-ai luat într-o nu ştiu care zi din februarie. 

Cuvinte în cenuşiul gri

Camera cu pereţi roz suferea de prea mult eu. Ea suferea pentru patru zile, iar eu pentru patru pereţi şi optsprezece ani de trăiri şi amintiri. Afară vântul suflă cu putere, dar cumva, ȋn paradoxul meu bolnav, mi se pare că vântul bate chiar aici,în cameră, ci nu afară. Că-mi flutură părul şi-mi aminteşte de-o toamnă. Nu ştiu care.. 

Întâlnirile noastre sunt scurte, lipsite de lacrimile care ne defineau cândva, reci şi goale. Doar noaptea mi-o petrec aici, dar parcă nici ea nu mai e ca înainte. N-am insomnii, ci coşmaruri. Ha, câte s-au schimbat. Dimineaţa mă grăbesc să plec şi evit să mai intru aici tot restul zilei. De parcă ar fi murit cineva aici şi mi-e teamă că o să fiu bântuită.. 

O, dar a murit. 

Timpul mă face să mă urăsc şi să mă tem de camera aceasta. Nu m-am gândit în veci că va trece atât de repede, că-mi va lua atâtea şi că nu-mi va mai da nimic înapoi. Cine să mă convingă atunci că viaţa e un Iad pe măsură ce creşti? Când eram convinsă că viaţa e frumoasă şi că Moş Craciun intră pe cheia uşii. Să fie oare părinţii de vină că ne-au construit bule împotriva realităţii? 

Iadul e-n fiecare bucată de viaţă, de colţ de realitate. Iadul diferă, doar Raiul e la fel pentru toţi.

Am fost uitată, numele meu a fost şters din minţi şi suflete, din universuri în care era şoptit, strigat şi simţit permanent. Am fost uitată cu o rapiditate care mă face să-mi pun semne de întrebare. Am fost uitată şi atât. Ce pot să mai spun? 



Tu, mamă! 

N-am vrut decât să mă iubeşti şi să fii mândră de mine, să-mi ierţi greşelile şi să crezi în mine. Nu reuşeşti nicidecum să mă înţelegi, iar eu nu ştiu cum să mai explic totul, cum să-mi cer iertare sau cum să te fac să mă placi aşa cum sunt. Am pierdut, mamă, iar acum nu mai am nimic, nici măcar o melodie pe care să-mi spânzur nişte cuvinte. 

Golurile şi rănile aduse ţie, dezamăgirea şi durerea de inimă de mamă, nu pot fi umplute sau vindecate de părerile mele de rău sau de toate schimbările pe care le-am făcut. Pentru tine, dar nu ai văzut.. De curând am renunţat la omul care mi-a dat stele şi fluturi, doar pentru tine. Chiar dacă eram pe moarte şi sufletul avea nevoie de stelele lui. Dar tu nu ai văzut asta aşa.. 

Mai ai un copil care sper să te facă fericită, să-ţi îndeplinească toate cerinţele şi să te asculte. Mai ai un copil care nu scrie şi asta trebuie să te facă fericită. Eu vreau să ies din cadru, căci tu n-ai putea să fii mamă de copil de hârtie.. 

Am înţeles că m-am grăbit să cresc şi că lumea nu e aşa cum o coloram eu. Lumea nu poate fi colorată; nici inimile nu pot. Mai ales cele de mamă, mai ales cu, cuvinte. Am înţeles ceea ce vrei tu de la mine, dar nu reuşesc să înţeleg nici măcar unul dintre toate cuvintele pe care mi le-ai ţipat ieri. Iată-mă, fetiţa speriată care aleargă plângând spre blog, de fiecare dată când realitatea îi arată cum e de fapt viaţa. 

M-ai îngropat sub pământ uscat, cu tot cu sufletul care putrezea în mine şi cu universul meu gol, pustiit de stele, dar te iert şi nu te acuz nici măcar o secundă, căci vina-mi aparţine. Iartă-mă tu, căci niciodată nu voi putea fi copilul pe care ţi-l doreşti. 

Te iubesc. 



Doliu. Ultimul adio

Vreau să ţip, dar nu pot. Sunt în genunchi, în pragul uşii şi-ţi plâng paşii. Îmi imaginez vocea un ecou, un urlet care se repetă la nesfârşit şi care distruge pereţii iadului. Dar e un vis nebun, o halucinaţie bolnavă, căci vocea mea nu-i nici şoaptă. 

Prea multe uşi deschise şi prea puţine cuvinte. Prea puţini paşi şi prea multe lacrimi. Prea puţin tu şi prea multe flori. Prea puţin Rai pentru un Iad nemărginit. 

Prea puţin negru pentru o durere prea mare şi pierderi consecutive.. pentru un doliu infinit. 

Aş vrea să iert şi să uit. Căci eu stiu cine sunt şi ce fac. Dar îmi amintesc de darul nostru şi-mi ascult inima. Auzi? Îmi ascult inima şi nu te iert. Că tu când ai plecat nu ai trăit o durere ca a mea. Tu ai plecat în picioare, iar eu am rămas în genunchi. 

Singurătatea o târăsc după mine, încă o povară de care scapasem înainte ca tu să reapari din uitarea în care te cufundasem şi să dai cu sufletul meu de pământ. Şi, odată cu el, şi cu toată fiinţa mea.. 

Ȋn iadul meu gol şi rece îmi plâng sufletul şi-mi antrenez şoaptele. Nu vine nimeni, niciodată. De-aş putea, te-aş urâ. De-aş putea, m-aş rupe de toţi şi de toate ș-aș trăi aşa cum vreau, aşa cum am visat pe şase ianuarie. Dar nu pot.