Doliu. Ultimul adio

Vreau să ţip, dar nu pot. Sunt în genunchi, în pragul uşii şi-ţi plâng paşii. Îmi imaginez vocea un ecou, un urlet care se repetă la nesfârşit şi care distruge pereţii iadului. Dar e un vis nebun, o halucinaţie bolnavă, căci vocea mea nu-i nici şoaptă. 

Prea multe uşi deschise şi prea puţine cuvinte. Prea puţini paşi şi prea multe lacrimi. Prea puţin tu şi prea multe flori. Prea puţin Rai pentru un Iad nemărginit. 

Prea puţin negru pentru o durere prea mare şi pierderi consecutive.. pentru un doliu infinit. 

Aş vrea să iert şi să uit. Căci eu stiu cine sunt şi ce fac. Dar îmi amintesc de darul nostru şi-mi ascult inima. Auzi? Îmi ascult inima şi nu te iert. Că tu când ai plecat nu ai trăit o durere ca a mea. Tu ai plecat în picioare, iar eu am rămas în genunchi. 

Singurătatea o târăsc după mine, încă o povară de care scapasem înainte ca tu să reapari din uitarea în care te cufundasem şi să dai cu sufletul meu de pământ. Şi, odată cu el, şi cu toată fiinţa mea.. 

Ȋn iadul meu gol şi rece îmi plâng sufletul şi-mi antrenez şoaptele. Nu vine nimeni, niciodată. De-aş putea, te-aş urâ. De-aş putea, m-aş rupe de toţi şi de toate ș-aș trăi aşa cum vreau, aşa cum am visat pe şase ianuarie. Dar nu pot. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s