Credeam că pot fi salvată, că nebunia se vindecă şi că, cumva, prin nu ştiu care minune, sufletele moarte se ridică din propia cenuşă. Azi ştiu că nu este deloc aşa. Dimpotrivă, în nu ştiu care paradox bolnav şi murdar, ele mor mereu şi mereu.
Inima-i nimic, iar totul doare.
Universul îmi putrezeşte în suspinul timpului şi mă tem să mai visez la stele. Şi aşa ştiu că nu mai am nimic, că sunt învinsă definitv, iremediabil si irevocabil. E normal să aştept sfârşitul care nu mai vine?
Timpul a dat cu mine de pământ. Dar nu e prima dată şi mă tem că nu-i nici ultima. Acum el plânge pentru mine, iar eu îmi usuc ochii în pustiul care mă înconjoară. Timpul m-a ucis, iar acum plânge la mormântul sufletului meu.
Am citit ce-am scris ş-am ştiut că am dreptate. Ce folos?
Motive-mi tot caut, mă mint şi mint. N-a mai rămas nimic din mine, au luat totul. Am dat totul.. Căci şi inima e proastă şi o să moară şi ea curând.
Am lăsat uşa iadului deschisă. N-am păşit dincolo de prag, n-am primit pe nimeni înăuntru. (de parcă ar vrea cineva să intre, de bunăvoie, în iad). Aştept să mă transform într-o baltă de gri şi să mă scurg dincolo de tot ce-am trăit în iadul acesta.
Fata de hârtie 