Eilimaf

Iad. Atât mai este din mine, doar asta mai reprezint, doar despre atât mai pot scrie, doar atât mi-a mai rămas. La ce m-aş fi aşteptat, până la urmă? Contrar concepţiilor, ideilor şi dorinţelor mamei pentru mine, sunt asta. Un iad infinit, nemărginit de graniţe, un spaţiu fără limite, slab, gol şi întunecat. Un iad construit de mine, durere adăugată peste durere şi am obţinut reţeta unei suferinţe eterne. Aplauze. 

Nebunia mi-e incurabilă, boala instalată în mine e în stadiu terminal, credinţa mi-e inexistentă, iar tu nu eşti mândră de mine. Bine nu e şi nu va fi nicicând şi mă blamez iar şi iar, căci sunt atât de proastă să mă agăţ de o speranţă care fură şi nu dă nimic. Fură dintr-un cadavru care tot speră că va renaşte. Ce bolnav! 

Stăpânesc cu măiestrie arta minciunii, modelez pentru câteva minute bolnave universuri pe care nu ar trebui să le măsor nici măcar cu visul. Am ajuns atât de jos în iadul meu, încât îmi imaginez stele şi oameni şi întâmplări care nu vor exista vreodată, dar în boala care mă reprezintă, mi le imaginez reale. Ce clişeu să afirm că Iadul e jos, iar evident, Raiul e acolo sus, printre îngeri și lumină. 

Îmi vine să plâng, dar ştiu că nu e sfârşitul, ştiu că voi plange cu lacrimi de sânge şi-mi voi ruga moartea să vină să ma ia. Acum e doar linişte, tăcere în locuri ce-ar trebui să fie vesele, lacrimi în loc de orice şi mult negru. Sunt ani nerăiți, înghesuiţi de neputinţă şi minciună murdară, anii unei tinereţi care doar a trecut şi atât. 

Cum să nu plângi? 

Scriu la nervi, la neputinţă şi la durerea enormă care-mi mişună în fiinţă, conştientă de regretul usturător care va veni imediat ce-mi voi termina cuvintele  penibile. Vor dăinui până le voi scrie pe celelalte, mă vor bântui iar şi iar, blocându-mă în cercul ăsta vicios din care nu pot evada. 




Anunțuri

Rabdă, inimă.. 

Mi-am strangulat în dor lacrimi grele şi reci ş-am crezut că voi fi bine. Ce sens are cuvântul acesta, până la urmă? Patru litere goale, atât de visate, atat de neatinse. Atât de întrecute de timp! 

Îmi spânzur adevăruri grele, iau minciuna de mână şi-mi mint nu doar inima. Mă amăgesc cu o minciună care nu vindecă nimic. Minciună şi netimp, atât mai sunt. 

M-am rătăcit in marea de lacrimi şi-n cimitirul de visuri şi mă tem că nimeni nu mă va găsi, că mă voi pierde pe vecie şi că mi-au murit toţi anii. Nicio cruce de acolo nu aminteşte de vreo teamă pierdută şi îngropată prin decembrie, doar visuri şi stele care-mi luminau cândva sufletul. 

În mai puţin de trei ore va trebui să dezvălui un secret, un adevăr bolnav, o ruşine, o neputinţă pe care am ascuns-o sub grămezi murdare de minciuni putrezite, ceea ce mi-a ucis sufletul şi mi-a sfărâmat Universul. 

Dar timpul mă întrece, iar eu nu am mai mult de cincisprezece minute. Sunt pierdută, pustiită şi complet goală. Să aleg să-mi arunc cadavrul sufletului în vârful mormanului de mincuni murdare şi să-mi mint din nou anii? Cuvintele care ar putea să-mi ridice Universul la loc îmi tremură în palme, îmi tremură mâinile şi nu ştiu ce să fac. În fond, sufletul mi-a murit. 

Plângi, iubite..

Plângi, iubite..

Mă sufoc. Dorul mi se preschimbă într-un negru murar, încărcat de-o boală infinită, târât printr-un iad fără ieşire. Timpul mi-e puţin şi mi se duce prea repede. Rămân in urmă cu tot ce nu am apucat sa trăiesc, cu un suflet mort care adăposteşte sicrie într-un interior care putrezeşte. 

Inima-mi pulsează tăceri grele, iar eu mă târăsc printr-un iad nevăzut de primăvară, un iad aşteptând toamna care nu mai vine. M-au uitat, iar eu nu pot accepta. Realitatea mă izbeşte de solul tare şi rece şi-mi plâng sufletul. 


Mă blamez la nesfârşit, sunt în genunchi ş-am plâns prea mulţi paşi. Vina-mi aparţine, dar ce folos? Am pierdut. Am pierdut totul, dar, copil naiv, am crezut că toamna îmi va da mai mult înapoi, c-o să fiu fericită. 


Am jurat că nu o să regret, că viaţa mea nu se va scrie aşa. Am pierdut şi nu ştiu cât de tare s-o mai spun ca să pricep odată pentru totdeauna. Speranţa moare prima.. 


Visul de stele îmi toacă inima. 


Universul meu s-a spart în mii de bucăţele şi-l privesc de jos, mai trec odată prin cioburi, cu privirea în jos îmi adun ce-a mai rămas din mine şi tac. Tăcerea mi-a adus pierzania, neşansa, marea de negru și uitarea. 


Cu ochi goi şi reci îmi privesc dezamăgirea. C-am ajuns cum îmi promiteam că nu voi fi in veci. Îmi privesc neputinţa de a fi altcineva, mizeria şi boala aduse mie de către mine, ruşinea adunată cu durerea şi nu mă recunosc. 


M-am stins odată cu stelele mele şi poate că nici nu ştiu. Poate m-am destrămat odată cu universul meu drag ş-am rămas prin nu ştiu care lună a anului trecut. 


Am pierdut.